Actualitate

De ce vrem Basarabia?

În asemenea condiții constat că, chiar și acum, Basarabia continuă să fie fiica vitregă a unei Românii ce nu vrea ori nu poate să-și aducă toate odraslele acasă.

Puțini români știu azi că Basarabia vorbește în bună parte încă ruseste, că Stere, Halipa, Ciugureanu, Inculeț, Erhan și ceilalți ce au făcut unirea din 1918 nu au niciun muzeu ori o statuie la Chișinău. În acest timp regele Ferdinand, Regina Maria, Brătianu ori Marghiloman nu pot da nici măcar numele unei străzi în Basarabia. Nu mai spun că Basarabia este și azi împărțită după planuri rusești panslaviste, cu pofte de federalizare, în regiuni ale găgăuzilor Formuzal și Vlah și transnistreanului Sevciuk, toți cu ascultare la Moscova.

În tot timpul acesta preocuparea românească față de Basarabia este estompată și motivată de permanenta criză, de geopolitică, de interesele marilor puteri, unele dintre ele partenere României, iar grija față de ea se măsoară doar în declarații sforăitoare plăcute auzului românilor și basarabenilor deopotrivă, dar rămase doar la stadiu de vorbe. Vorbe, la care politicieni ce ar trebui să fie responsabili față de Basarabia se pricep neîntrecut, mai
ales când le rostesc să-și cumpere bunăvoința electorală a basarabenilor. Pe care aceștia au dat-o cu prisosință, dar și cu speranță în 2000, 2004, 2008, 2009, 2012, 2014, iar ei le-au întors drept mulțumire iarăși declaratii, pe unde i-a prins, oriunde.

Toate pun la punct Rusia, promit unirea și doar atât. În rest politicienii așteaptă doar ca, în urma a două trei ocări aruncate Moscovei, meșteșugiute de coordonatori de imagine bine plătiți, să-și asigure voturile și confortul unor noi mandate. Căci o contabilitate primară a progresului în relația cu Basarabia aduce la plusuri doar vorbele.

Și mai aduce ceva, câteva zeci de busturi ale lui Mihai Viteazul amplasate prin toată Basarabia de Mircea Cosma, un politician prahovean cu trăiri de prim secretar comunist și pretenții de baron, pentru care semantica națională se măsoară în conturi și voturi.

Pentru a convinge cititorii, oricare ar fi ei, că România are obligația de a readuce acasă Basarabia, o să evoc o întâmplare din trecutul meu.

Subiectul Basarabia m-a interesat, ca pe orice elev cu preocupări și curiozitate istorică, mai mult din perspectiva poveștilor decât a istoriei. Îmi amintesc bine, aproape perfect că am auzit prima oară despre Basarabia de la bunicii dinspre tată, ai căror frați Vasile, Florea și Ion, plecaseră la război împotriva rușilor ce luaseră Basarabia. Doar unul din trei s-a intors, dupa numai 10 ani de front și lagăr la tovarășul de drum comunist. Ceilalți doi erau obolul familiei pentru un pamânt de care, cu siguranță, auziseră doar din gura ofițerilor și apoi din mesajul vrednicului viitor
mareșal Antonescu. pentru care, ulterior am aflat că și bunicul soției, Constantin, a plătit cu viața.

Era atunci simplul exercițiu al ascultării involuntare a unor dialoguri despre familie, datorie, morți, eroi, pomelnice, suspine, cruci ridicate, tinereți pierdute, destine eșuate. Eram prea mic, dar Basarabia s-a apropiat iarăși emoțional de mine, atunci când un tâmplar care ne repara la casă mi-a vorbit despre Basarabia, copilaria sa. Sau doar iși spunea, iar eu eram spectatorul nevinovat al unei obsesii fară răspuns a acestuia. Am auzit atunci și pot rememora, cum copil fiind, bătrânul tâmplar a fugit din Basarabia doar cu cheile de la casă, încuiată grijuliu de părinți, târat la propriu
de aceștia, de teama bolsevicilor care se întrezareau în urma fugii lor. Am fost părtaș, fără să vreau, la strigătul bătrânului Dafinescu,
acesta îi era numele, care simțea Basarabia, o dorea ca pe o iubită pierdută, dar spera că nu definitiv. În treacăt fie spus bătrânul basarabean, devenit fără voie valah, a adormit, iar cheile sale din copilăria neterminată, nu au mai deschis niciodată casa basarabeană, ocupată, probabil, de un eliberator.

Subiectul a revenit în atenția mea prin posturile de radio străine interzise de propaganda comunistă, ce vorbeau uneori de Basarabia romanească, și apoi, mai târziu, prin grija profesorilor.

De fiecare dată, în intimitatea mea și apoi în discursul public, am asemănat răpirea Basarabiei cu pierderea pământului de către bunicii noștri. Pe care mai toți ne-am bătut să-l recuperăm.

Dacă fiecare familie are doar un mort pentru Basarabia, cred că românii trebuie să cunoască dacă a meritat. Aceasta este explicația emoțională a articolului meu ce mă face să invit lumea la reflecție, la un minim exercițiu de recuperare, spirituală măcar, a unui drept. Așadar cei ce cunosc adevărul Basarabiei au obligația să-l spună, să vorbească, fiindcă, la judecata constiinței, nu pot spune, ca ceilalți, că nu au știut. Eu știu, de la bunici, tâmplar și profesori. Dacă cei ce știu tac, înseamnă că ascund adevărul, iar toți cei pe care i-am pomenit nu ne vor ierta, cum nu ne vor ierta nici cei ce au suferit și cei ce au au murit pentru Basarabia.

Așadar haideți să ne apropiem Basarabia, ca milioanele de Vasile, Florea, Constantin și Ion să nu fi murit inutil, să nu-i mai omorâm încă odată prin nepasarea noastră, ca miile de “tâmplari” ce au fugit și apoi au trăit cu gândul la Basarabia să-și poată dormi somnul de veci. Să facem asta pentru ca la Chișinău ori în altă parte urmașii celor ce l-au gonit pe tâmplar să nu mai spună că Basarabia e pământ rusesc. Haideti să le spunem noi lor, dar și politicienilor noștri, că Basarabia e pamânt românesc, că Basarabia e Romania și că noi toți suntem o Românie ce-și vrea fiii și fiicele înapoi, ce-si
vrea Basarabia înapoi acasă.

Iar eu inchid pagina bătrânului tâmplar, pe care o păstrez mereu ca pe un examen de conștiință.

Prof. Cristian Șerban

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *