Dacă ne raportăm la Noul Testament, voi da doar două exemple: cel al locuitorilor din ținutul gherghesenilor, unde Iisus a permis demonilor să intre în turma de porci, și cel al părinților orbului din naștere despre care am auzit citindu-se pe 5 iunie. Cei dintâi îi cer pur și simplu lui Iisus să plece de la ei (Luca 8; 26-37), cei din urmă nu au curajul să vorbească pentru fiul lor. Auzind că fiul lor, cel vindecat, va fi scos din comunitatea evreilor, părinții – ne spune Evanghelia – se tem și când sunt interogați, răspund: întrebați-l pe el că e om mare! (Ioan cap. 9)
Nici una din aceste frici întâlnite în Noul Testament nu e „începutul înțelepciunii". Adevărata virtute are în vedere mai degrabă evlavia. Conștientizarea faptului că Dumnezeu e mai presus de orice, inclusiv de ceea ce putem noi gândi despre El. Când Dumnezeu devine tot și mai presus de tot, atunci putem vorbi de acest sentiment de cutremurare în fața măreției Lui din care se naște înțelepciunea.
Frica rușinoasă a gherghesenilor sau a părinților orbului din naștere nu ar trebui să o simțim niciodată. Asta ar corespunde unui raționament defectuos de tipul: Dumnezeu e atât de mare și puternic, încât e mai bine să te ferești de El.
Din păcate, în zilele noastre frica de Dumnezeu a devenit frica rușinoasă de a fi cu Dumnezeu. Nu avem nici evlavia ca virtute, nici teama de a pierde bunurile lumești prin credință – ca gherghesenii. Însă suntem aproape de părinții orbului din naștere: teama de a fi excluși dintr-o anumită comunitate („Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă." – Ioan 9; 22). Frica de a fi judecați de societatea contemporană din pricina credinței, în contextul în care dacă mărturisești că ești un creștin practicant, îi și vezi pe ceilalți zâmbind cu superioritate.
Din pricina asta, pe lângă lepădarea de credință, întâlnim tot mai des și o ipocrizie înfricoșătoare. Când cineva se teme să spună că nu crede (simțind frica de Dumnezeu), are grijă să își facă „mărturisirea" cu completările de rigoare, menite să îl scuze în fața societății. De aceea auzim tot mai des: cred că există o forță care a creat universul; sau cred în Iisus, dar să nu aud de popi; biserica e în inima mea și așa mai departe. Fiecare dintre voi poate completa această listă.
Crezul meu e rezumat în simbolul de credință, sunt creștin ortodox practicant, îmi cunosc doctrina, îmi cunosc și căderile, și slăbiciunile, și păcatele. Nu îmi caut scuză pentru greșeli, ci le spovedesc. Dar mai ales nu o să îmi caut niciodată scuză pentru credința mea în Dumnezeu, unul în ființă și întreit în persoane: Tată, Fiu și Duh Sfânt.
Nu voi judeca un om pentru necredința lui, fiindcă nu cunosc planurile lui Dumnezeu cu fiecare om, dar nici nu mă voi lăsa intimidată dacă cineva mă va judeca pentru credința mea. Să ne ajute Dumnezeu să fim mărturisitori buni.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
