Igor Dodon este Vidkun Quisling

Aparent, între cele două poziţii anterior menţionate, ale lui Dodon, nu există legătură. Una ţine de politica externă, alta de politica internă. Însă pentru a înţelege conexiunea dintre ele, trebuie să ne mai ne amintim detalii din ultimele sale comentarii. Tot în cadrul vizitei de la Moscova, fostul preşedinte al PSRM a afirmat că Republica Moldova este vinovată de războiul din 1992 şi trebuie să-şi ceară scuze de la Transnistria, iar datoriile la gaz de 6,5 miliarde de dolari ale regiunii din stânga Nistrului trebuie să le suporte Chişinăul. În acelaşi timp, este de datoria

Chişinăului să accepte o soluţie de rezolvare a conflictului transnistrean similară Memorandumului Kozak din 2003, în optica socialistului. Abia acum, punând lucrurile cap la cap, ne putem da seara ce legătură există între toate aceste declaraţii, intenţii, şi cine este cel care a ajuns, prin vot popular, şef al statului.

Igor Dodon este Vidkun Quisling. La fel ca moldoveanul Dodon, norvegianul Quisling a fost politician şi şef de partid înainte să ajungă conducător formal al statului. Şi Quisling a fost ministru înainte să-şi atribuie poziţia de lider al Norvegiei. Doar că nu al economiei, ci al apărării. În sfârşit, atât Dodon cât şi Quisling sunt nişte marionete. Moldoveanul, al lui Vladimir Putin. Norvegianul, al lui Adolf Hitler.

Pe 9 aprilie 1940, Germania nazistă a invadat Danemarca şi Norvegia. Zdrobirea rezistenţei armate daneze şi ocuparea deplină a ţării a durat mai puţin de şase ore. În ciuda aşteptărilor lui Hitler, care miza pe o capitulare rapidă a statului norvegian, guvernul de la Oslo şi regele Haakon al VII-lea au oferit o rezistenţă redutabilă invadatorilor. Operaţiunea germană de cucerire a Norvegiei a durat 62 de zile. După URSS, Norvegia este ţara care a rezistat cel mai mult în faţa unei invazii germane în al doilea război mondial. Din cauza ostilităţii faţă de cotropitorii germani a regelui, care ameninţase cu abdicarea dacă guvernul ar fi dorit să capituleze, regimul nazist a fost nevoit să adauge soluţiei militare una politică, pentru a încerca să atragă poporul norvegian de partea sa. Lui Adolf Hitler i-a fost recomandat liderul obscur al unui partid fascist marginal din Norvegia, Vidkun Quisling, pentru a prelua formal puterea organizând o lovitură de stat cu sprijin german. Quisling era un ofiţer de carieră care fusese trimis în misiuni diplomatice în Rusia după preluarea puterii de către bolşevici.

Acolo, el se şi căsătorise cu o rusoaică. După întoarcerea în Norvegia, Quisling a intrat în serviciile de informaţii ale ţării, ca expert în afacerile ruseşti. În acelaşi timp, el îşi continua activităţile caritabile în care fusese implicat pe teritoriul Rusiei, dar şi al altor ţări europene. Cea mai mare realizare a lui fusese deţinerea, între 1931 şi 1933, a postului de ministru al apărării, într-un guvern agrarian. După părăsirea guvernului, Quisling îşi fondează propriul partid politic, „Unitate Naţională”. Nu reuşeşte niciodată să ajungă un politician important, dar naziştii îl aleg să conducă, de formă, guvernul norvegian instaurat după terminarea invaziei. Quisling rămâne în această calitate până în 1945, când pierde puterea în faţa forţelor de rezistenţă ale Norvegiei, odată cu imposibilitatea Germaniei de a mai ocupa ţara. Pe durata acestor cinci ani, Quisling participă plenar la crimele naziste, inclusiv la aşa-zisa „soluţie finală” împotriva evreilor. După război este arestat, judecat, condamnat la moarte pentru trădare de ţară şi executat prin împuşcare. Numele lui de familie s-a transformat, în limbile scandinave şi în engleză, într-un substantiv comun descriind orice trădător de Patrie şi colaboraţionist cu autorităţile de ocupaţie ale unei ţări duşmane.

Firul roşu care trece prin toate acţiunile lui Igor Dodon în aceste două luni de când este preşedinte cu puteri depline, se numeşte sabotaj. El este mai mult decât un provocator, mult mai mult decât un „lider politic pro-rus”. El este un trădător de Patrie şi acţionează, ca şef al statului, împotriva intereselor naţionale ale Republicii Moldova, fapte probate deja prin declaraţiile sale. Doar acestea sunt suficiente pentru a iniţia procedura de demitere a sa din funcţia în care a ajuns. El spune tot ce va face, aşa cum proceda şi Hitler, care nu a fost luat în serios şi strivit când încă se mai putea, reuşind să înfăptuiască aproape tot ce-şi propusese. Igor Dodon încă nu a trecut la fapte în privinţa iniţiativelor sale. Nici nu poate să întreprindă cine ştie ce, deoarece Constituţia nu-i permite să o ia razna. Pe de altă parte, nici Constituţia Republicii de la Weimar nu sancţiona transformarea lui Hitler într-un dictator. Acum, scopul lui Dodon este să provoace o criză politică soldată cu confruntări civile de proporţii între tabere adverse, care să arunce situaţia în aer, permiţându-i să recurgă la măsuri de forţă şi să-şi atingă, într-un final, scopul. Acela de a controla politic Republica Moldova şi de a-i pecetlui soarta, îndeplinindu-şi misiunea pe care i-a dat-o stăpânul lui de la Kremlin, Vladimir Putin. S-a apucat şi de interzicerea denumirii limbii drept română, a istoriei românilor din şcoli. Toate acestea sunt provocări, sunt tatonări din Rusia ca să vadă cât poate rezista partea activă a societăţii, cât de mult pot întinde coarda ca să nu se rupă.

Cât nu-i târziu, Igor Dodon trebuie demis. Până nu a trecut la fapte. Din articolul 89 aflăm că „(1) În cazul săvîrşirii unor fapte prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a două treimi din numărul deputaţilor aleşi, şi (2) Propunerea de demitere poate fi iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se aduce neîntîrziat la cunoştinţa Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele poate da Parlamentului şi Curţii Constituţionale explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.” Constituţia nu spune nimic despre referendum, acel referendum pe care Igor Dodon doreşte să-l organizeze pentru a căpăta puteri mai mari, care să-i permită acţioneze ca un sclav al Rusiei sabotând interesele noastre naţionale

Trebuie să fie măcar 67 de oameni în Parlamentul de la Chişinău care, după ce li se vor prezenta probe, să voteze în favoarea înlăturării din funcţia de preşedinte a quislingului de pe Bâc.