Istorie

ÎN CULISILE ISTORIEI: O dinastie de cărturari

O scurtă convorbire telefonică a dezlegat o enigmă literară:

„Bucureşti 10.01.2015
Stimate D-le Iurie Colesnic,

Mi-am amintit permanent şi toată viaţa că m-am născut în Chişinău pe 10 mai 1932 (de ziua Regelui şi a Monarhiei), ca CETĂŢEAN ROMÂN.
Mă bucur că arh. Alex Budişteanu mi-a relatat despre scrierile dvs. privind ISTORIA NECUNOSCUTĂ A BASARABIEI.
Vă trimit un curriculum vitae ca să faceţi o idee în ce măsură eu mi-am cinstit locurile natale şi originile mele ereditare.
În ultimele mele albume tipărite, am făcut descrieri ale anilor mei de tinereţe şi vă voi trimite (dacă consideraţi că e necesar) câteva pagini xerografiate…

Părinţii mei au fost:
Theodor Leahu (17.01.1889-06.01.1970)
Ana Leahu (01.03.1904-25.01.1982)
Sunt înmormântați la Făgăraş unde ne-am refugiat cu toţii: tata, mama, sora mea Ludmila şi subsemnatul – Gheorghe Leahu.”

Arhitectul Gheorghe Leahu e autorul unor frumoase și importante cărți despre arhitectura Bucureștiului și nu numai. A moștenit probabil talentul mamei, scriitoarea Ana Luțcan-Leahu. În scurtă vreme am primit de la București un plic mare cu materiale din care am extras niște pagini de memorii.

Amintirile arhitectului Gheorghe Leahu sunt extrem de prețioase din două motive: varsă lumină peste biografia mamei sale Ana Luțcan-Leahu, iar pe de altă parte ne arată Chișinăul și Basarabia în toiul unor evenimente epocale și tragice:
„Oraşul şi ţinutul natal
În România interbelică, în Basarabia, într-una din cele două capitale surori ale Moldovei istorice: Iaşi şi Chişinău, dintr-un neam de răzeşi statorniciţi în preajma codrilor Orheiului şi din alt neam de preoţi şi intelectuali luminaţi din ţinutul Bălţilor, m-am născut eu.
Părinţii tatălui meu, GHEORGHE şi OLIMPIADA LEAHU, ţărani înstăriţi din satul Cegoreni (jud. Orhei), şi părinţii mamei mele FILIP şi XENIA LUŢCAN din satele Cucioaia  Cubolta (jud. Bălţi) sunt cele două izvoare unite şi împletite în şuvoiul ereditar din care se trage şi sângele meu.
În timp ce locuitorii Chişinăului meu natal se pregăteau să participe la defilare de ziua naţională a României, de 10 MAI  ZIUA REGELUI, Ana, mama mea, s-a internat la maternitate şi m-a adus pe lume în dimineaţa zilei de 10 mai 1932. Aşa am devenit prin destin: „monarhist din naştere".

Numele de botez mi-l trag de la bunicul meu patern, GHEORGHE LEAHU, din satul Cegoreni sau Cihorăni, cum i se spunea acolo, gospodar de frunte, cunoscut şi respectat şi în şiragul de sate învecinate: Bieşti, Slobozia şi Chiperceni.
Când după ce „consiliul de familie" a hotărât ca eu să port numele ereditar de Gheorghe, la primul ospăţ al neamurilor, bunicul  „Moş Gheorghe Leahu"  nu şi-a putut stăpâni bucuria şi ridicându-mă în braţe a decretat: ,Aista-i stâlpul Cihorănilor". Aşa-mi spunea mereu de câte ori ne întâlneam.

Bunicul m-a investit atunci, în anii 1932-1933, să fiu stâlpul neamului meu. Bunicul: Moș Gheorghe era bine clădit, cu mâini aspre şi muncite de hărnicie şi cu o faţă de om blajin şi cumpătat, din care te priveau doi ochi albaştri ca cerul Basarabiei.
Bunica, Olimpiada, născută Hodorogea, era botezată aşa, după numele sfintei din calendar, din ziua în care a apărut pe lume. Avea o ţinută de regină, era un prototip de frumuseţe moldovenească, cu chip deosebit, sculptat parcă în marmură, ce stăpânea cu autoritate treburile gospodăreşti, ajutată (când venea tot neamul nostru acolo) de stoluri de fete şi femei din sat.

Nu pot trece mai departe, fără să subliniez cu litere de foc, că absolut toţi ţăranii, din toate satele Basarabiei din locurile unde s-au născut strămoşii mei, erau 100% români, care vorbeau româneşte, jucau la hore româneşte şi, în pofida celor 106 ani de ocupare a Basarabiei (între 1812  1918) de către Rusia ţaristă, ei nu vorbeau decât româneşte.

Aşa cum era tradiţia ţăranilor moldoveni şi a celor din toată ţara, în familia Gheorghe şi Olimpiada Leahu s-au născut mai mulţi copii, trei fete şi doi băieţi.

Primul născut era Theodor, tatăl meu (n. 1889), apoi Maria Păduraru (n. 1893): naşa mea de botez, măritată a doua oară în 1921, cu avocatul Teodor Păduraru; Ana Călugăru (n. 1897), măritată cu preotul Mitrofan Călugăru; Eugenia Radu (n. 1898), măritată la Arad cu celebrul medic pediatru Cornel Radu, fost director al Spitalului de copii Arad, ales primar al Aradului şi devenit ministru al Sănătăţii în perioada interbelică, şi mezinul Xenofon Leahu (n. 1903), strălucit inginer constructor.

Din aceste cinci vlăstare ale bunicilor s-au născut nouă copii: Mia şi Gheorghe Leahu (arhitecţi), Anatol Păduraru (medic veterinar) şi fratele său din prima căsătorie a naşei  Nicolae Costenco (reputat scriitor al Basarabiei), Beatrice şi Nelu Radu (medici), Eugenia şi Şura Călugăru (zootehnişti) şi Alexandru Leahu (profesor universitar – muzicolog).

Sora mai mare a tatălui meu: Măria Leahu s-a măritat în februarie 1913, pentru prima dată când avea 20 de ani, cu nobilul de origine polono-ruso-moldovenească Fiodor Costenco. În urma acestei căsătorii, la 21 decembrie 1913 se naşte la Chişinău Nicolae Costenco, viitorul poet şi scriitor. Naş la botezul lui, ce a avut loc la Biserica Sf. Ilie, a fost tatăl meu Theodor Leahu.

Nicolae Costenco  Colea, era cel mai mare dintre toţi verii mei, cu care ne întâlneam în fiecare vară la Cegoreni, în casa bunicilor. Acolo, noi, nepoţii neamului Leahu, ne adunam ciorchine în jurul său, fascinaţi de povestirile fantastice, pe care el le inventa pe loc şi le interpreta ca un veritabil actor în faţa noastră.

Tatăl lui Colea, după 1918 şi-a părăsit familia şi a dispărut în Rusia.
Nicolae Costenco era un personaj fermecător. Tatăl meu l-a îndrăgit foarte mult şi l-a ocrotit până când au venit anii refugiului şi ni s-a destrămat toată viaţa pe care am trăit-o până atunci.

La poalele unui deal acoperit cu livezi de nuci, peri şi meri, cu o vie răsturnată peste coama dealului în bătaia soarelui, se înălţau casele bunicilor. Te întâmpinau în curtea pătrată, dreaptă şi largă două corpuri de clădiri: lateral în dreapta casa strămoşească veche, lungă, scundă, din chirpici, acoperită cu stuf, cu prispă, cu multe odăi în care era şi dormitorul bunicilor, bucătăria, cuptorul de copt pâine, cozonaci şi plăcinte, numeroase cămări, iar în spate prisaca cu stupii de albine, şoproane, grajduri, coteţe şi grădina de zarzavaturi. Bunicul mai avea şi o pivniţă răcoroasă, săpată adânc în malul dealului, unde se aflau aliniate poloboacele (butoaiele) cu vinuri moldoveneşti din soiuri alese. În axul curţii era ridicată casa arătoasă a oaspeţilor, cu pridvor străjuit de ronduri de flori, cu încăperi înalte şi spaţioase.
În vacanţele de vară, dar mai ales de Paşti, ne adunam la Cegoreni, toate neamurile, poate 15-20 de persoane, toţi fraţii şi surorile tatei cu soţiile şi copiii, care se năşteau în diferitele colţuri ale României, devenind verii mei.

Părinţii mamei mele: ANA LUŢCAN, căsătorită LEAHU, se trăgeau din judeţul Bălţi, din locuri mai apropiate de Prut, râul ce traversează cele două jumătăţi ale Moldovei lui Ştefan cel Mare.

Filip Luţcan, bunicul meu, învăţător în satul Cucioaia, a luat-o de nevastă pe Xenia Halippa, din satul Cubolta, sora lui Pan Halippa, cel ce va deveni unul din cei mai importanţi luptători pentru Unirea Basarabiei cu România de la 1918.
În Cucioaia, sat cu dealuri domoale, cu livezi şi pământuri roditoare, s-au născut în familia FILIP şi XENIA LUŢCAN trei copii: o fată şi doi băieţi. Ca şi în familia bunicilor mei paterni, unde tatăl meu, Theodor Leahu, era primul născut şi în familia Luţcan, Ana, mama mea, a fost primul copil născut (1904), apoi a urmat Anton (n. 1908) şi ultimul Vasile (n. 1913). Mama a absolvit vestitul liceu eparhial din Chişinău, condus de directoarea sa Elena Alistar (deputată în Sfatul Ţării şi fondatoare a Ligii Femeilor din Basarabia).

Fratele său, Anton Luţcan, s-a preoţit, iar Vasile Luţcan a absolvit Filologia şi a devenit profesor de limba română.

Din familia Luţcan s-au născut numai trei urmaşi. Din căsătoria mamei cu tatăl meu am apărut noi doi: sora mea Mia şi eu, Gheorghe Leahu, iar din căsătoria preotului Anton Luţcan cu mătuşa mea Lidia, un singur băiat Leon, căruia după cotropirea Basarabiei, i-am pierdut urma. Unchiul meu, Vasile Luţcan, s-a căsătorit cu profesoara Tamara Rusu şi n-au avut copii. Din neamul Luţcanilor până la sfârşitul vieţii sale, unchiul Vasea (Vasile Luţcan) a ţinut foarte mult la mine. El a fost rudă din partea mamei, cea mai apropiată de sufletul meu, semănăm ca înfăţişare, la culoarea ochilor, părului şi sprâncenelor, şi ne-am urmărit an de an cu dragoste, el fiind profesor de limba română, iar eu un discipol al său.
Theodor Leahu, tatăl meu, avea un deosebit talent financiar. Mânuia cu uşurinţă uimitoare calculatorul acelor vremuri – abacul şi ţinea, cu pricepere, evidenţa contabilă a întreprinderilor şi proprietăţilor sale. Ajunsese prin muncă şi competenţă în Chişinău, pe la 40 de ani, în anii 1925-1940, un om foarte înstărit şi prosper. Basarabia era mare producătoare de cereale, iar tata, asociat cu alţi investitori, conducea fabrici de spirt la Tighina şi Comrat şi Fabrica de bere „Boemia” din Chişinău. Cumpărase în 1929 casele din centrul Chişinăului, în care ne-am născut noi cei doi copii. Fapt deosebit pe atunci, când oraşul era străbătut doar de trăsuri cu cai şi birje, era că tata era proprietarul unui automobil cu şofer personal, înmatriculat la Tighina, care-l ducea pe şoselele pietruite şi prăfuite ale Basarabiei spre numeroasele sale afaceri. Fiind cel mai vârstnic dintre cei cinci fraţi ai săi, era considerat înţeleptul şi sfătuitorul familiei. L-am iubit şi l-am admirat pentru dragostea pe care ne-o arăta, pentru caracterul său, în care se împleteau bunătatea, echilibrul sufletesc şi credinţa în Dumnezeu. Fusese prin anii ‘30 în pelerinaj la Athos în Grecia, la „Sfântul Munte", de unde a adus o cruciuliţă de aur, pe care-o purta permanent la gât şi care-l ocrotea şi-i purta noroc. Mergeam duminică de duminică la slujbele de la Biserica Sfântul Ilie, unde tata era ctitor. Acolo, când am împlinit 6 ani tata „m-a angajat" să particip la slujbele religioase împreună cu un alt băiat. Îmbrăcaţi în stihare confecţionate din stofe strălucitoare ca ale preoţilor, având cusute pe spate cruci tivite cu şnururi aurite, întregeam momentele solemne la citirea Evangheliei sau la Sfinţirea Darurilor pentru împărtăşanie. Preoţii şi diaconii foloseau uşile împărăteşti din axul iconostasului, iar noi doi apăream din altar prin uşile diaconeşti laterale, ţinând în mâini lumânări albe uriaşe. Ne încrucişam traseul într-un ritual prestabilit. Tot noi „ucenicii Domnului” pregăteam după ce ieşeam afară din altar pe o uşiţă, cădelniţele de tămâiat pe care le învârteam până când jăraticul se înroşea şi arunca scântei. La numeroasele şi bogatele praznice şi parastase basarabene, adunam într-o firidă din altar colacii, porţiile de colivă şi vinul dăruite preoţilor.

Am insistat asupra acestui pasaj, întrucât la vârsta de 6 ani, când nu-mi completasem educaţia cu „cei 7 ani de acasă” am comis un „mare” păcat. Noi doi „slujbaşi ai Domnului” transportam în firida din altar pomenile primite. Între timp, preoţii continuau slujbele în biserică. La început am gustat câte-o înghiţitură, două din fiecare colivă. După multe duminici… de serviciu, eram sătui şi am început să alegem numai „ornamentele”. Suprafaţa colivelor era acoperită cu un strat alb imaculat de zahăr pudră, iar bomboanele şi bucăţile de ciocolată smulse lăsau goluri vizibile, ca nişte mici cratere.

Atunci, la şase ani, mi-am descoperit talentul de viitor arhitect restaurator. Răream şi reaşezam bomboanele pe alte poziţii, cu alte motive decorative inventate şi netezeam atât de atent stratul de zahăr de suprafaţă, încât trataţia noastră de păcătoşi din altar, nu lăsa nici o urmă.
Timp de opt ani până în 1940, am trăit împreună cu sora mea Mia – Ludmila, o copilărie de vis. Locuiam în centrul Chişinăului, într-un ansamblu cu mai multe corpuri de case boiereşti şi moderne, pe Strada Universităţii nr. 41. Peste drum era Grădina Soborului, parcul cu arbori seculari dominat de uriaşa Catedrală ortodoxă „Soborul”, de clopotniţa înaltă şi de Arcul de Triumf aflate şi acum la kilometrul „0" al Chişinăului.
Mama, Ana Luţcan-Leahu, fiinţă frumoasă cu suflet delicat, mi-a transmis genetic talentul la desen. Desena şi ea cu har portrete în tuş sau în creion şi-şi uimea oaspeţii care veneau în casa noastră alcătuind din zaţul de cafea, pe farfurioare, cu un beţişor, portrete şi plăsmuiri de fiinţe fantastice.

Amândoi părinţii vorbeau o limbă românească perfectă, dar mama era şi scriitoare, şi poetă, ce-şi tipărea gândurile şi versurile în revista „Viaţa Basarabiei", unde director era unchiul meu Pan Halippa. Mama a fost cea care mi-a dăruit ca moştenire „limba maternă română” pe care o foloseau cu talent literar şi fraţii săi, unchii mei, poeţii Anton şi Vasile Luţcan.

Am avut noroc de părinţi binecuvântaţi de Dumnezeu. Au fost stimaţi de toţi cei ce i-au cunoscut şi în timpurile îmbelşugate dinainte de război, dar şi-au purtat demnitatea şi ţinuta impecabilă de oameni şi părinţi şi în vremurile grele prin care am trecut apoi ca refugiaţi…”

(Continuare în numărul următor)

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *