Lama cu două tăişuri a erei electronice

Gradele de clasificare ale acestor documente variază de la „publice” la „strict secrete”, iar conţinutul lor este, de cele mai multe ori, cel puţin stânjenitor. Caracterizările făcute de diplomaţii americani unor lideri politici importanţi ai lumii sunt de natură să provoace discuţii. Astfel, Nicolas Sarkozy e văzut drept „suspicios şi autoritar”, Silvio Berlusconi este „iresponsabil, vanitos şi ineficient în calitate de lider european moderat”, Angela Merkel „se teme de riscuri şi rareori dă dovadă de imaginaţie”, Moammar Ghaddafi „depinde aproape obsesiv de un nucleu dur de oameni de încredere”, Dmitri Medvedev „este Robin al lui Batman jucat de Putin”, iar Putin este „masculul dominant”. Şi toate acestea la prima vedere…

Dezvăluirile în serie ale WikiLeaks, după „Dosarele afgane” care au scos la iveală comunicaţiile secrete ale militarilor coaliţiei din Afganistan, constituie cea mai bună probă a riscurilor noii ere electronice. Pentru guverne este extrem de comod să-şi construiască sisteme informatice ample pentru centralizarea şi analizarea informaţiilor, mai ales când este vorba de state cu ambiţii globale ca Statele Unite ale Americii. Sistemul din care s-au scurs informaţiile furnizate de WikiLeaks se numeşte SIPRNET şi la el aveau acces peste 3.000.000 de americani verificaţi de serviciile secrete. A fost de ajuns un singur om, însă, pentru ca milioane de comunicaţii secrete ale armatei americane şi sute de mii de mesaje diplomatice să ajungă în spaţiul public. În timpul Războiului Rece zeci de mii de oameni munceau pentru interceptarea, decodificarea şi analizarea fragmentelor de mesaje. Acum mesajele ies cu sutele de mii la iveală ca rezultat al acţiunii unei mâini de oameni. Centralizarea electronică a informaţiilor permite o prelucrare facilă pentru guvernanţi, însă sustragerea acestor informaţii devine la fel de facilă.
Nu trebuie exclusă nici teoria conspiraţiei, prin care „cineva” a dorit să „scape informaţiile”, doar că este destul de greu de dovedit o astfel de teorie.

Un alt aspect al acestor scurgeri masive de mesaje electronice este masa imensă de informaţie. Odinioară, eram extrem de încântat de proliferarea bibliotecilor electronice şi colecţionam cu sârg mii de cărţi – până când am realizat că nu voi avea niciodată timp să citesc toate cărţile electronice adunate. La fel şi cu mesajele diplomatice scoase la iveală de WikiLeaks: cine va sta să citească 250.000 de telegrame? Chiar dacă dovezile sunt în spaţiul public, diseminarea lor depinde în continuare de echipele de jurnalişti care trebuie să sape în acest morman de cunoştinţe pentru a scoate la iveală chestiuni demne de interes. Iar aici reapare riscul manipulării informaţiei.

România apare în circa 1000 de mesaje diplomatice, dezvăluite de WikiLeaks, deşi conţinutul telegramelor de la Bucureşti nu a fost încă făcut public. Istoricii români se folosesc intens de „sursele externe” atunci când scriu istoria românilor, deoarece de foarte multe ori aceste surse se dovedesc mai credibile decât cele interne. Telegramele diplomatice americane de la Bucureşti au un potenţial exploziv pentru clasa politică românească, mai ales că numărul comunicărilor către Washington a crescut brusc în perioada alegerilor din 2009. Nu este exclus să avem parte de surprize de amploare…

Şi, nu în cele din urmă, trebuie amintită Republica Moldova. Deocamdată, nu au apărut indicii că ar exista în colecţia WikiLeaks mesaje diplomatice americane plecate de la Chişinău. Însă nu este exclus să avem parte şi de astfel de dezvăluiri. Iar vreo câteva sute de telegrame americane de la Chişinău ar putea explica destul de multe dintre misterele politicii moldoveneşti care, de foarte multe ori, s-a dovedit a fi surprinzătoare.