Scrisoare deschisă lui Constantin Cheianu
Constantin Tănase
Dragă Constantine, ştiindu-te băiat deştept şi talentat, aflat mereu pe contrasens, practicând constant dificila meserie a luării în răspăr, nu m-am mirat deloc citind sâmbătă în TIMPUL (pentru că vineri n-am avut când) nişte rânduri care mă mir că n-au fost scrise cu vreo două săptămâni în urmă. Îmi permiţi să le reproduc.
Ce persoane căutate şi băgate în seamă ne mai simţeam noi, ziariştii care susţineam Opoziţia, în campania electorală, cum mai eram sunaţi, lăudaţi şi poftiţi să vorbim pe la tot felul de mitinguri!... Şi cât de părăsiţi şi nebăgaţi în seamă am ajuns acum! Noi, proştii, chiar începuserăm să credem la un moment dat că ei ne iubesc. Acum ei sunt departe, nu-i mai vedem decât la televizor, iar noi tot acolo unde eram am rămas, ca şi pe timpul comuniştilor. Pregătiţi-vă, stimaţi colegi, să trecem în Opoziţie, pentru că „ai noştri”, după ce pun mâna pe „Moldova 1”, chiar nu mai au deloc nevoie de noi.
…chiar nu mai au deloc nevoie de noi? Nu, Constantine, nu ai dreptate… Adică ai dreptate, dar cum să-ţi explic, că eşti om deştept. Înţelegi care-i chestia? Ei au nevoie de noi, dar nu aşa cum suntem astăzi, ci cum am fost ieri. Când ajung la putere, politicienii noştri trec printr-o metamorfoză ciudată, li se modifică radical optica, văd lucrurile în dimensiuni diferite - ei se văd pe dânşii mari, mari de tot, de mărimea lui Goliat, biblicul, sau a lui Gulliver, iar noi apărem în ochii lor ca nişte jalnici liliputani, nişte căţei mici şi jerpeliţi care hămăie, crezând că hămăitul lor va schimba lumea.
O, muică! Îţi dai seama ce mutaţii groaznice au loc în psihicul unui om care ieri era un nenea Nimeni, iar acum a ajuns „domnul deputat”, „domnul ministru”, domnul preşedinte”? Cum s-ar zice: de la stână - ţup! - în corabia cosmică. Aceştia, dragă Constantine, sunt ca ţiganul din proverb: când a ajuns împărat, primul pe tat-su l-a spânzurat…
Şi totuşi ei au nevoie de noi, dar în calitate de propagandişti, de trompete, goarne care adună lumea la mitinguri, periuţe pentru ghetele lor, culegători de puf de pe reverele lor, jujuci care fac aport, manipulatori de conştiinţe, agenţi de influenţă, lingăi, slugoi, ridicători la fileu, numai nu jurnalişti care o iau razna, pe contrasens.
Din păcate, pentru noi, aceşti politicieni au şi susţinători. Aceştia ne reproşează ba că ne permitem să criticăm toate partidele din Alianţă, ba că le criticăm numai pe unele, ori că, în general, în aceste vremuri tulburi nu e patriotic să scriem pe un ton critic despre „ai noştri”. Ierte-mi-se întrebarea, dar nu pot să nu întreb: Dar care-s „ai noştri”? După ce Alianţa a venit la putere, mie mi-i greu să răspund la această întrebare. Tu chiar ai crezut că „ai noştri” de ieri, după ce vor veni la putere, vor rămâne tot „ai noştri”?
Şi, totuşi, să nu ne supărăm pe ei, oare nu ştii vorba veche că politicianul, când e în opoziţie, ar fi în stare să behăiască, dacă oile ar avea drept de vot. Când sunt în opoziţie, ei îi iubesc chiar şi pe jurnalişti. Nu exclud că şi pe tine te-au iubit. Cum să nu te iubească, dacă, fiind rugat frumos, tu ieşeai la miting şi declarai în faţa a mii de oameni că cea mai dragă culoare a inimii tale e verdele?
… Hopa, că mi-am consumat spaţiul, dar nu am spus principalul. Dar poate nici nu mai e nevoie să-l spun. Ce zici, Constantine, că eşti om deştept?
