Nicolae Iorga și-a consacrat existența pentru fundamentarea și realizarea României Mari. El nu doar prin cărți, prin studii a promovat ideea Unirii tuturor provinciilor românești. El a mers cu mult înainte de Unire în aceste provincii, a intuit dispozițiile a căutat argumentele necesare. A trecut pe rând prin Bucovina și Basarabia, a vizitat Ardealul, a fost în calitate de militar în Dobrogea și toate acțiunile lui au fost concentrate de necesitatea realizării sacrului ideal. Publicistul basarabean Cezar Stoica l-a definit exact: „Ca un uragan a zguduit vechile dreptare purificând atmosfera în istorie; preconizând „drumul drept” al semănătorului în literatură; potolind ambițiile și vrajba în politică; trezind inițiativele adormite; reîntronând un naționalism rațional și fără șovinism; dozând cu prudență ce se cuvenea a fi asimilat sau eliminat, ce urma să fie adoptat sau păstrat cu totul intact. Acolo unde a găsit o idee sănătoasă și închegată în desfășurarea noastră culturală – a scuturat-o de colbul uitării, a curățit-o de rugina ignoranței și așa ne-a mărit considerabil tezaurul nostru național”, („Din trecutul nostru”, 1936 nr. 31-34 (aprilie-iulie), pag. 85-90).
Moldoveanul Nicolae Iorga (5.06.1861, Botoşani – 27.11.1940, Pădurea Strejnicul) a fost românul ideal.
A făcut studii ale cursului primar şi liceul la Botoşani. Eliminat din liceul din Botoşani se înscrie la liceul din Iaşi. Eliminat pentru răzvrătire şi din liceul din Iaşi, dar este admis la examene pe care le susţine cu brio. În 1888 se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi. În 1890 pleacă în Italia, primind o bursă. Face un popas la Berlin, apoi la Leipzig, unde îşi susţine doctoratul. În 1896 pleacă pe trei ani la Viena pentru studierea arhivelor.
În 1898 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar membru titular în 1911. A fost membru la Sorbona, membru al academiilor polonă, cehă, italiană. Deputat în 1907. Asociat cu A.C.Cuza la formarea Partidului Naţional Democrat. Este adeptul intrării României în război alături de Franţa.
Toate scrierile lui sunt orientate spre Unirea tuturor românilor. El a întreprins călătorii documentare în toate provinciile locuite de români şi aflate sub ocupaţie străină. În urma acestor investigaţii a tipărit mai multe volume în care demonstra că România din afară are tot atâţia locuitori şi atâta spaţiu, cât şi în Regat. În scopul intensificării luptei pentru unitatea românilor, el a întemeiat câteva publicaţii periodice, care tratau şi problemele românilor din afara regatului. Printre acestea se numără revista Semănătorul (1905), apoi fondează revista Neamul românesc (1906). În acelaşi an publică două volume din cartea Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească. În 1907 fondează revista Floarea darurilor; în 1908 editează revista Neamul românesc literar; în 1910 Neamul românesc pentru popor. În 1913 este mobilizat şi ataşat la serviciul cenzurii. În 1917 este refugiat la Iaşi şi în condiţii foarte grele continuă să editeze Neamul românesc. În 1918 se întoarce la Bucureşti, odată cu retragerea armatei germane. În 1923 se retrage din partidul lui A.C. Cuza şi în 1928 editează revista Cuget clar. În 1931 este numit ministru al instrucţiunii. În 1936-1939 tipăreşte 11 volume din capitala sa lucrare Istoria românilor.
Bibliografia lucrărilor lui este extrem de voluminoasă şi de aceea reproducerea ei este imposibilă în condiţiile unei lucrări de asemenea gen.
Facem referire doar la două volume fundamentale, întocmite de bibliograful Barbu Teodorescu Bibliografia politică, socială şi economică a lui N.Iorga 1890-1934. – Bucureşti, 1937; Barbu Teodorescu, Bibliografia istorică şi literară a lui N.Iorga 1890-1934. – Bucureşti, 1935.
Publicistul Stere Diamandi, cu cinci ani înainte de decesul lui Iorga, îl surprinde pe marele istoric într-un portret suficient de obiectiv, dar totodată şi foarte dramatic. Patriotismul lui Iorga, dragostea lui pentru trecut păreau să intre într-o contradicţie cu omul politic şi în aceste coliziuni apărea o personalitate nebănuită:
„…Sub guvern prezidat de Nicolae Iorga se întâmplă faptul precedent în analele politice ale Ţării Româneşti, ca slujbaşii statului să rămână luni de zile fără leafă. Şi ceea ce este şi mai grav e uşurinţa condamnabilă cu care premierul tolerează întrebuinţarea banilor destinaţi pentru plata salariilor la finanţarea unor instituţii bancare destinate prăbuşirii.
Publicul rămâne încremenit de uimire când află răspunsul cinic şi sinistru pe care Nicolae Iorga, în calitatea sa de preşedinte al consiliului, găseşte cu cale să-l dea unei delegaţii de funcţionari. La tânguirea bieţilor oameni, ajunşi muritori de foame din cauza lefurilor neîncasate de luni de zile, dl prim-ministru Iorga nu găseşte o altă vorbă mai nimerită decât sfatul de a se azvârli în mare. Aşa de năstruşnică mi s-a părut o asemenea declaraţie din partea unui om cu răspundere, încât multă vreme am refuzat să-i dau crezare. Un coleg însă mi-a confirmat autenticitatea unei declaraţii identice, făcută într-o împrejurare similară.
Prezentându-se la primul ministru în fruntea unei delegaţii de profesori ca să-i arate situaţia disperată în care se găseşte corpul didactic din Oradea, ministrul Nicolae Iorga îl întreabă dacă-i adânc Crişul…
…Cu lovituri de târnăcop, Nicolae Iorga a dărâmat idolul pe care corpul didactic şi l-a făcut dintr-însul. Slujitorii şcolii, năuciţi de furia speranţelor înşelate, au avut pentru o clipă curajul să înfrunte semeţia guvernanţilor. În aplauzele furtunoase şi îndelung repetate ale congresiştilor, s-au azvârlit împotriva lui Iorga cuvintele cele mai grele pe care corpul didactic le-a rostit cândva la adresa unui ministru de instrucţie. I-a fost dat lui Iorga, cărturarul idolatrizat cândva de către lumea dăscălească, să înregistreze acest record. În aceeaşi sală a Ateneului, aceeaşi asistenţă care vota moţiunea de blam împotriva ministrului Iorga, nu cu mulţi ani în urmă întâmpină cu aplauze furtunoase pe profesorul Iorga. Între aceste două congrese ale corpului didactic din sala Ateneului, nu era la mijloc decât un interval de trei ani de zile.
În acest răstimp i-a fost dat lui Iorga să fie prim-ministru.
În această calitate, el găseşte cu cale să-şi urmeze netulburat firul preocupărilor sale de ordin ştiinţific. Astfel, într-o vreme când ţara fierbe de nemulţumiri de la un capăt la altul, iar dânsul poartă răspunderea situaţiei, are calmul trebuitor ca să se ocupe cu lucrări străine de necesităţile clipei, să se înfunde în cercetarea trecutului, făcând diverse comunicări la Academie. Răuvoitorii n-au fost deloc dispuşi să admire seninătatea olimpiană a premierului, ci au găsit prilejul nimerit să spună: „Satul arde, iar baba se piaptănă”.
Conducător al unui partid care mulți ani a purtat titulatura de partid democrat şi a pretins c-a fost între cei dintâi care a făcut apel la mase, a găsit cu cale ca tocmai în calitatea sa de prim-ministru să vorbească cu dispreţ de constituţie şi de suveranitatea naţională. „Rămâi d-ta cu conştiinţa, iar eu cu puterea”, replică dânsul, în plin Parlament, unui deputat opozant.
Această contrazicere în atitudinea lui Iorga ar fi de natură ca să surprindă pe mulţi; ea nu este însă lipsită de o explicaţie.
Autocrat prin temperament, e foarte firesc ca să-i repugne practica regimului democrat care îngrădeşte exerciţiul puterii şi întronează domnia norodului. Iubitor al mulţimii, Iorga a avut iluzia că este în acelaşi timp şi un stegar al democraţiei. Victimă acestei iluzii, el a confundat democraţia cu demofilia, uitând că ele nu sunt noţiuni identice, ci numai concordante. Autocratul Iorga doreşte binele poporului, dar vrea ca el să fie un dar pe care dânsul îl acordă cu generozitate mulţimii, pe câtă vreme democratul din născare şi convingere râvneşte ca poporul să fie stăpân pe destinele sale, cucerindu-şi singur drepturile, făurindu-şi singur fericirea. Iorga însă sub impulsul dragostei de ţară şi de norod, a uitat această deosebire, amăgindu-se pe sine ca să creadă că este cu adevărat un crainic al democraţiei.
Din această confuzie a provenit contradicţia mai sus semnalată. Adevărata contradicţie în atitudinea lui Nicolae Iorga, contradicţie care a impresionat în chip deosebit opinia publică, a fost atunci când, după ce pledează cu căldură în favoarea exercitării prerogativelor coroanei, în detrimentul suveranităţii naţionale şi în sensul unei regalităţi absolutiste, are curajul şi naivitatea ca să declare cu candoare: „eu nu sunt eu”. În contradicţie cu doctrina democrată pe care e obligat s-o respecte în calitatea sa de şef al unei grupări, care poartă o asemenea titulatură, dl Iorga atacă cu vehemenţă pe dl Iuliu Maniu care înţelege să lupte pentru întronarea legalităţii şi respectul regimului constituţional…
…Viaţa lui e un şir întreg de contraste şi contradicţii. Consecvenţa în păreri şi atitudini e ceva străin de firea d-sale.
Rând pe rând e germanofil şi boşofob, francofil şi francofob.
Ridicat de studenţime, nu întârzie să le azvârle în faţă epitetul de „secături entuziaste”. Lider al mişcării antisemite pe vremuri, sfârşeşte prin a blama studenţimea care cere „numerus clausus”.
Omul care atacă o viaţă întreagă pe Take Ionescu împroşcându-l cu insulte, merge în alegeri la cot cu dânsul. După ce spune despre generalul Averescu că „idolii se înalţă prin prostia altora şi se sfărâmă prin propria lor prostie”, găseşte nimerit să încheie pacte şi carteluri electorale. De asemenea găseşte cu cale ca să facă tovărăşie tocmai cu acela care l-a ameninţat că-i va pune pumnul în gură.
Fire complexă şi complicată, nu cunoaşte monotonia liniilor drepte.
Capricios şi exuberant, îi place să zburde pe cele mai accidentate terenuri. Neastâmpărat prin întreaga lui plămădire sufletească, îl obosesc popasurile prelungite, chiar în locurile cele mai îmbietoare.
E mereu în căutarea ineditului. Înzestrat cu o sensibilitate cu totul aparte, el nu se mulţumeşte cu perceperea senzaţiilor comune. O nevoie organică îl împinge spre o activitate neîntreruptă. Nu interesează pentru ce şi cum lucrează: esenţial este ca să se afle în treabă. Pentru dânsul, activitatea nu constituie un mijloc în vederea atingerii unui scop, ci o socoteşte pe ea însăşi ca un scop în sine.
În munca fără preget găseşte fărâmitura de satisfacţie pe care i-o oferă viaţa. E omul pentru care existenţa fără muncă ar înceta să-şi mai aibă rostul. El nu cunoaşte oroarea efortului, ci numai deliciile trudei. Parcă-i grăbit ca, în scurtul popas al vieţii, să răscumpere tot timpul ce va fi nevoit să-l piardă odată cu sosirea morţii. Socoate că va avea destulă vreme să se odihnească sub lespedea mormântului. De aceea caută să profite de fiecare clipă pe care o trăieşte, ca să desfăşoare o activitate cât mai amplă şi cât mai intensă.
Maiorescu avea dreptate: „Iorga e ca păianjenul. El trebuie să scrie cum acesta trebuie să-şi ţeasă pânza. Nu poţi opri pe nici unul de la împlinirea acestei nevoi”.
Sub impulsul acestei trebuinţi, el dărâmă ca să construiască şi construieşte ca să aibă ce dărâma.”
A murit în condiţii greu de imaginat, fiind scos din casă de către un grup de legionari şi omorât în pădurea Strejnicu.
Dispariția lui a fost tragică și a cutremurat toată România. Dar el murea ca un străjer neclintit care punea prețul suprem nu pe viață, ci doar pe Adevăr, lăsând posterității o operă de zeci de mii de pagini rămase în manuscris…
În imagini:
1. Nicolae Iorga
2. Nicolae Iorga în mijlocul unor profesori de istorie, în stânga lui, basarabeanul Nicolae Popovschi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
