În opinia mea, dosarele ar trebui să se afle în arhive, dar nu obligatoriu în sălile de clasă. Însă așa se face că, aproape în fiecare an, Ministerul Educației (acum MECC) încearcă să reformeze sistemul de portofolii (dosare) și să le reducă, dar, spre regret, acestea se înmulțesc.

Un profesor, care mai e și diriginte de clasă, are de îndeplinit fel de fel de rapoarte, care sunt aranjate în dosare destul de scumpe, pentru care tot el plătește. Conform metodologiei elaborate de minister, un profesor trebuie să completeze portofoliul cadrului didactic (după anumite cerințe), portofoliul dirigintelui (teme, produse didactice educaționale), portofoliul clasei (un dosar de lucru), portofoliul de atestare, alte mape cu teste de evaluare și lucrări scrise, dosare cu proiecte de lungă durată și zilnice. Apoi urmează rapoartele privind îndeplinirea numărului de ore, evaluarea inițială, tematică, semestrială, anuală etc.

Am enumerat doar unele dosare, excluzând lucrul individual și diferite proiecte, activități extracurriculare, întâlniri cu personalități sau excursii. Unele dintre acestea se petrec în incinta instituției de învățământ, altele – în bibliotecă, centre de educație estetică sau de cultură.

După ce toate aceste activități au loc, proiectele și dările de seamă se pun iarăși în mape, numite portofolii. În loc să-i dai sfaturi unui elev, te așezi la masă și completezi dosare, ca un procuror. Dar multe dintre aceste mape sunt inutile. Dacă nu ai în clasă sau acasă calculator și printer, ești nevoit să plătești pentru dactilografierea oricărei hârtii. Dacă nu te descurci în orele de muncă, muncești noaptea și în zilele de odihnă, numai ca să ții pasul.

Lucrul cu elevii este unul viu și necesită discuții față-n față, ochi în ochi, de la inimă la inimă, dar, după completarea dosarelor, profesorul epuizat își pierde căldura sufletească și se uită la ceas. Bine, dar ce au de câștigat elevii din aceste portofolii, care sunt destinate exclusiv rafturilor din clasă?
Timpul profesorului este elastic, dacă, la o sarcină didactică de 18 ore, el trebuie să realizeze orele de predare-învățare-evaluare și instruire practică, să desfășoare activități de educație complementară, să consilieze elevi și părinți, dacă e cazul, să fie mentor și diriginte bun, să se pregătească de ore pentru zilele următoare, să elaboreze proiecte practice etc. Toată această activitate trebuie să-și găsească locul în infinita dosariadă. Astăzi, chiar dacă nu-și au niciun rost, dosarele moarte, nu elevii vii, sunt la putere.

În rândurile de mai sus, am încercat să apăr profesorul de azi și să-l protejez de teancul de hârtii în care este îngropat de către birocrații prezentului, după care nu-și vede nici discipolii, nici măcar soarele.

Alexandra Tănase,
profesoară