Interviu

Generalul Ion Costaş: „Le mulţumesc celor care au apărat onoarea şi demnitatea noastră”…

– Domnule general, copii ale jurnalelor lui Lukianov au fost trimise procuraturii din Moldova imediat după lovitura de stat din 1991. De ce ele n-au fost niciodată publicate? 

– După arestul puciştilor, cu arhivele lor a lucrat anchetatorul R. Moldova pentru cazuri deosebit de importante pe lângă procurorul RM, Pavel Lutenco. El a adus copiile jurnalelor lui Lukianov la Chişinău. Ele indicau direct organizatorii şi susţinători republicii separatiste, care, începând din vara lui 1990, se deplasau permanent la Moscova. Acesta era Iuri Blohin, deputat al SS al URSS „din partea Moldovei” (în realitate – de la KGB), copreşedinte al grupului „Soiuz”, care avea contacte directe cu preşedintele Prezidiului SS al URSS, intra la el oricând dorea… 
Moscova elabora din timp tehnologii de acaparare a puterii în fostele republici unionale de către directorii rusolingvi. Activitatea grupului „Soiuz” consta în organizarea opoziţiei politice din reprezentanţii minorităţilor etnice. 
Judecând după înscrierile lui A. Lukianov, Moldovei i se acorda o atenţie maximă: doar în Transnistria exista un complex militar-industrial destul de însemnat, care a permis ulterior Tiraspolului să aloce până la 20 de procente din venituri în scopuri militare. Lukianov şi Blohin au elaborat strategia creării pe teritoriul Moldovei a două formaţiuni separatiste – pe malul stâng al Nistrului şi în regiunea găgăuză. La elaborarea proiectului împreună cu A. Lukianov au participat ministrul Apărării al URSS, Dmitri Iazov, şi ministrul Afacerilor Interne, Boris Pugo. 
Apare întrebarea: de ce conducerea noastră n-a apărat integritatea teritorială a republicii? Este o întrebare incomodă şi de aceea, probabil, jurnalele lui Lukianov s-au pierdut prin arhive. 

– În carte răspundeţi cuprinzător la întrebarea cine i-a înarmat pe separatiştii transnistreni. Aţi informat despre acest lucru Parlamentul R. Moldova pe când eraţi ministru de Interne, apoi ministru al Apărării?

– Am în arhivele personale vreo 20 kg de documente scrise, dar şi electronice, audio şi video, copii ale secvenţelor filmate de lucrătorii MAI la podul de la Dubăsari. Anume acestea au stat la baza cărţii. S-au păstrat şi discursurile mele în faţa deputaţilor, în care avertizam că Tiraspolul se înarma de sine stătător la prima etapă, apoi a început să primească armament de la armata rusă.

Cazacii şi gardiştii, sub acoperirea „batalionului de femei” al Galinei Andreeva, prădau depozitele de armament ale armatei ruse, la care comandamentul Armatei a 14-a nu reacţiona. Prezint informaţii detaliate despre planurile de împărţire între Rusia şi R. Moldova a armamentului aflat pe teritoriul nostru şi cu ce ne-am ales în cele din urmă. Atunci, poliţia s-a pomenit dezarmată, iar către martie 1992 nu eram în stare, fizic, să ne creăm armata. 

Andrei Safonov, deputat al Parlamentului Moldovei-90 şi membru al primului cabinet de miniştri al lui Igor Smirnov, şi-a publicat recent la Bender amintirile. În special, vorbeşte despre modul în care şeful statului de atunci i-a folosit pe liderii mişcării „Interdvijenie” pentru a-l demite pe prim-ministrul Mircea Druc. Dacă preşedintele ştia atât de bine să negocieze cu reprezentanţii minorităţilor etnice, de ce nu s-a înţeles cu ei şi asupra unităţii R. Moldova? 

Atitudinea mea faţă de ex-premierul Druc este una neunivocă, dar faptul rămâne fapt: cabinetul Druc a proclamat primul cursul spre integrarea europeană a R. Moldova. E păcat că nu au fost aplicate anumite tactici ingenioase în timpul negocierilor în problema transnistreană. De exemplu, Benderul putea fi al nostru. Directorii locali nu doreau să se supună lui Smirnov, iar pe Ghimn Pologov Tiraspolul chiar l-a hăituit, deoarece el înţelegea că, în componenţa republicii separatiste, oraşul n-are şanse de dezvoltare. Atunci, Chişinăul n-a susţinut opoziţia lui Smirnov. Conducerea statului nu avea o strategie, o viziune clară privind vectorul ţării. După puciul de la Moscova, şeful statului a mers să se întâlnească cu Ion Iliescu, să trateze o posibilă apropiere a structurilor politice, economice şi culturale ale R. Moldova cu România, iar în vara anului 1992 a făcut cârdăşie cu afaceristul rus Birstein. În ianuarie curent, canalul rus NTV a prezentat un documentar, autorii recunoscând deschis că „Seabeko” era creată de KGB pentru scoaterea aurului PCUS în afara ţării. R. Moldova a fost dată pe mâna acestei firme dubioase, care era expulzată din toate fostele republici sovietice. Până azi, pentru perfectarea buletinului, moldovenii plătesc şi aventurierului internaţional Birstein. 

– În carte, scrieţi şi despre operaţiunea de reţinere a lui Smirnov. Puteau lucrurile să ia o altă întorsătură, dacă Smirnov nu era atunci eliberat?

– Cred că da. Însă existau persoane interesate ca Smirnov să se afle în acele vremuri tulburi anume la Tiraspol. În plus, el avea cu ce-şi plăti libertatea. Eroarea fatală a lui Snegur ne-a costat pe toţi un preţ prea mare. Eu am făcut ce am putut, chiar mai mult, pentru a-i trage la răspundere pe liderii separatişti în conformitate cu legile Moldovei. Nu e vina mea că ei rămân la libertate şi continuă că conducă în stânga Nistrului, scăldându-se în bani, fără a se teme de ceva. Voi remarca că Vladimir Voronin, în cadrul Academiei MAI a URSS, nu era unica persoană importantă la Moscova care a contribuit direct la crearea regiunilor separatiste din Moldova. La Ministerul nostru de Interne exista un grup protiraspolean, care ţinea constant legătura cu Voronin, aflat la Moscova, şi cu Grosul, şeful Direcţiei afacerilor interne din Tiraspol. Zilnic îi prezentam lui Mircea Snegur informaţii despre structurile comerciale înfiinţate la Chişinău care îl finanţau pe Smirnov, despre oamenii care trimiteau la Tiraspol furgoane cu echipament. Dar evenimentele continuau să se desfăşoare conform planului Moscovei.

– Cum apreciaţi dialogul de două decenii dintre Chişinău şi Tiraspol?

– Îmi place expresia lui Oazu Nantoi: „Tratative masturbabile în cadrul cărora un careva Igor Smirnov se pretinde ca „parte” a conflictului, iar „durul” Vladimir Putin nu îndrăzneşte să-şi retragă trupele de pe teritoriul R. Moldova deoarece, din nou, cetăţeanul rus Igor Smirnov, cică, nu-i permite s-o facă”. Începând din 1992, negocierile se desfăşoară nu numai în formatul impus de Rusia – mediator interesat -, dar şi pe fondalul prezenţei Armatei a 14-a, care este scutul regimului anticonstituţional împreună cu pacificatorii ruşi, cu formaţiunile paramilitare ilegale ale Tiraspolului şi serviciile tiraspolene de informaţii – filiale ale celor din Rusia. În anii de după încheierea războiului, liderii transnistreni au creat, cu sprijinul Rusiei, forţe armate reale în care mai mult de 80 la sută din ofiţeri au experienţă de luptă şi de serviciu în armata rusă. Ei sunt, majoritatea, foşti militari ai Armatei a 14-a, care primesc pensie militară rusă. 
Eu, ca patriot al ţării mele, percep cu durere totul ceea ce se întâmplă în R. Moldova. Dar mai avem politicieni profund indiferenţi de soarta ei. 
Am dedicat cartea celor care au căzut în lupte, care şi-au pierdut sănătatea la Nistru, care au fost neglijaţi de autorităţile moldovene, de funcţionari şi de noii milionari. Apărătorii Patriei merită ca fapta lor să nu fie uitată. Le mulţumesc tuturor celor care, în anii ’90, ani grei dar glorioşi, au luptat pentru integritatea teritorială a R. Moldova, care, cu riscul vieţii, au apărat onoarea şi demnitatea noastră. 

– Unde poate fi procurată cartea dumneavoastră? 

– În capitală – la Librăria „Akademkniga”, în reţelele de magazine „Biblion”, „PRO NOI”, chioşcurile„Moldpresa”, în alte librării şi reţele de magazine de cărţi din R. Moldova. 

Elena Gherghelaş 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *