„Un suport pentru candela mamei”

– Cum aţi ales să vă dedicaţi artelor plastice şi, fiind femeie, de ce aţi decis să faceţi şi sculptură?
– Încă din școală îmi plăcea să desenez, deşi părinții mei n-au fost de acord cu alegerea mea. Pe atunci se credea că oamenii de artă nu sunt gospodari și nu au timp pentru a-și forma o familie. Cu toate acestea, am mers contrar voinței părinților și mi-am urmat îndemnul sufletului. După absolvirea școlii medii din satul natal, Verejeni, raionul Telenești, am depus documentele la Facultatea de Arte Plastice a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, unde am studiat pictura și grafica. De sculptură m-am îndrăgostit un pic mai târziu, însă mi-a plăcut atât de mult, încât i-am dat prioritate la alegerea subiectului pentru teza de licență.

– Ce vă place mai mult, între sculptură sau pictură?
– Ambele sunt părți ale sufletului meu. Nu pot să spun că prefer una mai mult decât alta. Dacă mă arunc în pictură, pictez, dacă mă arunc în sculptură, sculptez. Depinde de inspirație, de emoțiile care mă învăluie la acel moment.

– Pe vremuri, cioplitul în piatră se considera a fi o muncă bărbătească. Cine v-a insuflat dragostea pentru această artă?
– Profesorul meu, sculptorul Ion Zderciuc, m-a direcționat, într-un fel, spre sculptură. Am început să lucrez mai întâi în lut și ghips. Ulterior, simțeam că nu e suficient și aveam nevoie de o provocare mai mare. Atunci am spart stereotipurile și am început să modelez piatra. A fost greu la început. Țin minte și acum prima lucrare – un suport pentru candela pe care i-o dăruisem mamei.

„Probabil, destinul a vrut să mă întâlnesc cu Tudor Braga”

– Cine v-a descoperit ca artist? Cui îi datorați recunoștință pentru ceea ce ați ajuns astăzi?
– Cel care a văzut în mine un artist și m-a ajutat cu organizarea primelor expoziții personale, dar și de grup, pe care le-am avut pe parcursul evoluției mele profesionale, a fost criticul de artă Tudor Braga. Întâlnirea noastră a fost întâmplătoare, probabil așa a vrut destinul. Țin minte și acum emoțiile pe care le simțeam când Tudor Braga mi-a propus să organizez o expoziție a mea. Astfel, în toamna lui 2001, mi-am făcut marele debut în incinta Bibliotecii municipale „Transilvania” din Chișinău.

– Ce anume vă motivează să creați?
– Libertatea. Dacă sufletul e liber, dacă nu am nicio grijă, atunci dau frâu liber imaginației, iar mâinile încep a crea ceea ce vede sufletul.

– Dar cum reușiți să faceți față grijilor cotidiene, îndatoririlor față de familie, pentru că sunteți mamă a trei copii?
– Mult mai târziu am înțeles sensul la ceea ce îmi spuneau părinții, fiindcă arta cere sacrificii. Ori te dedici totalmente ei, ori familiei. Eu am vrut să le am pe ambele… De aceea fur din timpul familiei și dedic artei, și invers. Din păcate, în ultima perioadă, îmi rămâne tot mai puțin timp pentru creație. Aici, în Irlanda, din nefericire, nu am atelier şi alte condiții optime pentru creație. În casă, unde sunt şi copiii, nu pot să folosesc toate tipurile de materiale, căci unele dintre ele se usucă mult timp, cum ar fi uleiul, de exemplu.

„Dublinul m-a cucerit imediat”

– Şi, în aceste condiţii, ce vise aveți, ca artist?
– Avem deja o idee, împreună cu soțul. Ne gândim să construim în grădina casei un atelier, unde aș putea să mă refugiez pentru a crea. Mai mult, aș vrea foarte mult să lucrez cu cei mici, cu mulţi copii ai moldovenilor stabiliți aici, în Dublin. Sper ca în viitorul apropiat să mi se împlinească și acest vis.

– Dar de ce ați ales să vă stabiliți anume în Irlanda?
– Nevoile zilnice şi lipsa banilor m-au făcut să emigrez mai întâi în Rusia, apoi în Italia și Irlanda. Când am aterizat cu avionul în Dublin, mi s-a deschis în faţa ochilor un peisaj foarte frumos, care m-a cucerit: case frumos aliniate, fără zgârie-nori ca în alte capitale ale lumii, o natură atât de curată și verde tot anul împrejur. În scurt timp, am adus aici copiii și soțul. Ei au fost la fel de mult încântați de oportunitățile care ni s-au deschis, de modul de viață al irlandezilor, și așa am decis să ne stabilim la Irlanda.

„E foarte costisitor să-mi aduc lucrările de acasă”

– Preconizați în timpul apropiat vreo expoziție, în Dublin sau acasă?
– Din păcate, este mult mai dificil în situația creată să organizez expoziții. E foarte costisitor să aduc lucrările de acasă și invers. Iar ca să merg acasă şi să mă pregătesc de o expoziție, aş avea nevoie de șase sau chiar douăsprezece luni, ceea ce este imposibil. Am aici familia şi un serviciu, pe care nu le pot lăsa baltă.

– Mai țineți legătura cu unii colegi de breaslă de acasă?
– Sigur că da. Ori de câte ori am posibilitatea și sunt invitată, particip la tabere de creație atât în R. Moldova, cât și România. Nu pot nicicum să pierd legătura cu ai mei.

Viorica Tcaci pentru TIMPUL