„ RUSIA” – Toți oamenii au dreptul să se autoidentifice și să se numească singuri. Schimbarea numelor de țări și popoare se întâmplă destul de des. Dar de ce Rusia a luat un nume străin? Acesta este un paradox rar întâlnit. Doar ar fi ciudat dacă germanii ar începe brusc să se numească nu „Deutsche”, dar își vor lua numele de „Allemand”, de exemplu, așa cum îi numesc vecinii francezi. Dar, în cazul Rusiei aceasta este considerat normal. De ce? Da, pur și simplu pentru că este avantajos. Ar fi de înțeles dacă, să zicem, grecii, într-o anumită perioadă au numit Rusi „Rusia” și au prezentat-o astfel pentru Europa și lume, atunci toate celelalte națiuni au aflat de Rusi ca de „Rusia” de la greci. Dar nu este așa. Țarul Petru în secolul al XVIII-lea ia de peste mări pentru Moscovia numele de Rusia, care nu a mai fost folosit de sute de ani, iar cu referire la pământurile Moscoviei nu a fost folosită niciodată, și numește în așa fel țară. De ce? Răspunsul este simplu. Pentru ca Moscovia să fie considerată Rusia, pentru a-i conferi vechime împărăției Moscoviei, și ce este mult mai important, să se creeze un cadru de politici mitice de „colectare a terenurilor Rusiei” – iar, de facto, este un adevărat război de cucerire, sclavie și jefuire a națiunilor vecine. De aceea, Petru a și redenumit Rusi – pământ rusesc, în marea Rusie, căreia nimeni nu-i mai zicea așa de mai mult de 400 de ani. De ce anume după ce a cucerit Rusi – Kiev Petru I a luat numele grecesc, nu este nevoie de a explica – în Evul Mediu a fost Rusi și a fost Moscovia, iar în timpul domniei lui Petru a devenit marea Rusie și mica Rusie. Într-un fel Rusia nu a dispărut, dar a apărut într-o nouă postură. Baza istorică au inventat-o mai târziu.
Mitul 2
Bătălia de la Kulikovo – acesta este mitul „eliberării” rușilor de sub jugul mongolo-tătar. Cu toate acestea, cnezatul Moscoviei a contenit să mai plătească tribut și a dobândit reala independență numai după prăbușirea Hoardei și ruperea hanatelor. Iar acest lucru s-a întâmplat doar în secolul al XVI-lea, adică după câteva sute de ani.
Mitul 3
KIEV este mama orașelor rusești – precum și multe alte șabloane istorice, acesta este un mit care are o importanță centrală în istoria mitică a Rusiei. Chiar dacă am presupune că Oleg a spus aceste cuvinte, atunci nimic nu are de a face cu Moscovia și mai ales cu Rusia modernă. În acele zile nu exista nici prima, nici a doua. Exista Rusi. Iar teritoriile de bază ale ei în acele zile erau pământurile Belarusului și Ucrainei moderne. Chiar Novgorod și Suzdal intrau în conceptul Rusi, dar într-o abordare foarte largă.
Mitul 4
Istoria Rusiei
În ciuda faptului că în secolele XVIII – XIX, istoricii cu greu au creat și scris istoria noii Rusii, până în 1946, în istoria academică nu a existat un consens cu privire la faptul că istoria Rusiei începe la Kiev. Karamzin, romancier, de naționalitate tătar, primul a compus „oficial” o nouă versiune a istoriei Rusiei. La Tatishchev a fost diferit, dar arhivele lui au dispărut aproape fără urmă. Rescriind istoria, vechea „versiune” trebuia numaidecât distrusă. Ceea ce au și făcut… Mulți istorici au considerat că istoria Rusiei începe cu secolele XIII – XIV cu formarea cnezatului Moscoviei și mai târziu în secolele XIV – XV se formează naționalitatea rusă. Și aceasta este istoric corect și echitabil. Dar apare întrebarea: ce s-a întâmplat în cele 70% din teritoriul Rusiei moderne până la apariția cnezatului Moscoviei? Mister și taină acoperită de întuneric. În „școala sovietică” aceasta nu se învață. Nu se învață nici acum în școlile ruse. Dar de ce? Se învață aceleași mituri imperiale și sovietic. De ce nu există o istorie reală a celei mai mari părți a Rusiei, adică a populațiilor indigene din Rusia modernă și a poporului rus? Există mai multe variante ale istoriei Rusiei, dar aceasta este istoria țarilor și a imperiilor, însă adevărata istorie a poporului rus nu există! Istoria reală și cultura popoarelor din Rusia au fost reduse la nivel de folclor local. De ce elevii din Rusia învață istoria Uralului, Siberiei, Altaiului și Extremului Orient începând cu perioada cuceririi de către Ermakovi, Dezhneva etc.? Dar ce, înainte de aceasta acolo nu a existat nimeni și nimic? Nu erau rușii – deci nu existau nici ei? Da, pentru că nu există loc în istoria Rusiei pentru nimic ce nu este rus, nu este loc pentru istoria reală a popoarelor care formează astăzi această Rusie. La fel cum nu a existat loc în Rusia țaristă și în URSS pentru istoria reală a Ucrainei și Belarusului, pentru cultura și limba popoarelor din Asia Centrală. Și dacă era ceva menționat, fie era minimizată valoarea, fie numai cu privire la rolul nativilor din aceste popoare în statul rus, care imediat se grăbeau să-i declare ruși. Cu toate acestea, ei nu aveau dreptul să scrie în limba lor maternă sau să învețe și, de multe ori, chiar să se numească cu numele poporului său. Gogol călătorind prin Europa și oprindu-se în una dintre pensiuni, atunci când completa ancheta, la compartimentul privind naționalitatea a scris în franceză „ukrainean”. Greu de crezut că marele scriitor și-ar fi putut permite asta în Sankt-Petersburg sau Moscova. O astfel de „îndrăzneală” nu i-ar fi fost iertată. Acesta este un exemplu foarte clar despre faptul cum era politica internă din Rusia țaristă și ce a simțit însuși Gogol. Nu degeaba sloganul „Rusia – închisoarea națiunilor” a fost cunoscut în întreaga Europă. Da, astăzi în Kuban, în unele școli, și doar facultativ, se predă limba ucraineană, dar ea e studiată acolo ca o „poveste locală”, adică nici măcar ca un dialect al limbii ucrainene, ci ca o „neînțelegere”. Limba ucraineană acolo este un subiect tabu. De ce elevul rus – bașkir sau tătar, popor cu o istorie, cultură, literatură mai veche decât „cele rusești” ar trebui să învețe în școală istoria țării lor doar din perioada creării Rusiei Kievene? Aceasta nu este istoria lor, nu e istoria Kareliei și alte entități pe care practic le-au șters de pe harta etnică în favoarea educației sub numele Rusia. Da, în Tatarstan și în alte regiuni ale Rusiei se studiază istoria teritoriului natal – doar în cercurile etnografice, și nu se studiază istoria reală a poporului său. Povestea reală a acestor popoare se încearcă a fi înlocuite cu marele și puternic umflat în ultimii 300 de ani „mit rusesc”.
Mitul 5
Vechea Rusie și Rusi Moscovită
Este un termen introdus activ în secolele XIX-XX. Faptul că Rusia încearcă astfel să asigure o continuitate și să arate rădăcinile străvechi ale istoriei sale este clar, dar interesant este altceva. Cum aceste cnezate pot fi considerate „străvechi rusești” în cazul în care cuvântul „rus” ei nu-l cunoșteau? Și apoi nici nu exista atunci acest cuvânt. Exista cuvântul Rusi, dar Rusi nu avea nicio legătură cu teritoriile Rusiei contemporane. Filologul rus Dali a subliniat în mod repetat și a insistat asupra faptului că cuvântul „rus”, se scrie cu un singur „s”, pentru că anume acest cuvânt este derivat de la Rusi. Numirea țării Rusia, poporului „rus”, iar cetățenia „rusească” – subliniază încă o dată caracterul artificial al acestor nume și concepte. Iar apariția în societatea modernă a sintagmei „vorbitori de limbă rusă”, adică o unitate lingvistică și culturală distinctă este, de fapt, o recunoaștere a apariției unor mase de oameni fără identitate națională, care este rezultatul „rusificării sovietice” a popoarelor din fosta URSS. Ar fi foarte surprinși cnejii din Kiev dacă ar fi aflat că peste o mie de ani, un stat situat la mii de km depărtare, îi va considera exclusiv strămoșii lor „strămoșii ruși”, iar poporul, cultura și limba Ucrainei moderne pe pământul cărora acei cneji kieveni au trăit– ca o „greșeală istorică”. No comment. Dar pe aceasta se bazează întreaga istorie a Rusiei! De fapt, o greșeală istorică este Rusia – or nu mai există așa stat în lume unde să fie amestecate atâtea culturi și popoare, istoria căreia este atât de artificială, exagerată și falsă, creată inițial pe placul politicii Imperiului Țarist, iar mai târziu, în interesul imperiului sovietic.
Mitul 6
Cuvânt despre oastea lui Igor – Documentul a fost „descoperit” în circumstanțe misterioase, dar paradoxal este cum a putea fi „pierdut” un document istoric de o asemenea importanță? Și mai interesant este că o copie care a rămas scrisă în secolul al XVIII-lea, anume exact în momentul în care împărații Moscoviei scriau cu înverșunare și creau istoria „statului rus”. Textul care există astăzi este adaptat după copia din secolele XVIII – XIX, care cu insistență este prezentat ca original și mostră de „limbă veche”. Exact așa este predată în școlile ruse.
Mitul 7
„Rusia a luat pământurile Ucrainei” – de la Xiang la Don – așa au cerut Vinnycenko și Grușevskii de la conducerea temporară din Kerenski securizarea frontierelor pământurilor ucrainene – anume pe principiul etnogeografic. Dar aceasta era imposibil, deoarece apărea întrebarea: „Dar unde sunt atunci pământurile rusești, din punct de vedere istoric și etnogeografic?” Iar răspunsul la această întrebare nu există. Foarte des poate fi auzit și un alt mit despre faptul că Rusia a adunat pământurile ucrainene pentru Ucraina. Posibil, într-o oarecare măsură. Pentru ce ar trebui să-i fie recunoscătoare Ucraina? Pentru aceea că le-a dat polecilor Holmșina și Poliasia? Sau pentru că au dispărut milioane de ucraineni în Kursk, Voronej, Kuban, Razanșina, Kurșina, parte din Smolensk, Briansk. Aceste teritorii au avut o populație mare de ucraineni. Conform recensământului din 1926 din Rusia, pe aceste meleaguri locuiau mai mult de 2,2 milioane de etnici ucraineni. Dar deja în 1939 se menționează doar câteva mii. Ce să mai vorbim – procesul continuă și astăzi: dacă la recensământul din 1989 în Rusia erau 4,3 mln. de ucraineni, atunci la recensământul din 2001 au rămas doar 2,4 mln. de ucraineni.
Mitul 8
„Ucraina” înseamnă margine (de la cuvântul slav krai–margine), cuvântul a fost inventat în secolul al XIX-lea – dacă e să urmăm logica acestei afirmații, atunci cuvântul miliția nu provine din limba greacă, ci din sintagma rusă milîie lița – fețe drăgălașe, iar cuvântul Rossia de la verbul rasseiati – a spulbera. De fapt, aici e vorba mai curând de regula „fiecare aude ce vrea”. E suficient să deschidem hărțile din sec. XVI – XIX pentru a ne convinge că numele Ucraina ca noțiune ce desemna denumirea unui stat se folosea demult în Europa. Citiți-l, de exemplu, pe renumitul cartograf Guillame V. de Beauplan (pe el nu ai cum să nu-l crezi) care a călătorit în secolul XVII pe pământuri ucrainene și nu le-a numit altfel pe harta sa decât „Ucraina-pământul cazacilor”, pentru că așa poporul Ucrainei își numea glia cu mult înainte să vină călătorul francez în sec. al XVII-lea. Totodată, aceleași hărți europene din sec. XVI – XIX arată că Moscovia făcea parte din Marea Tătarie. Sunt adevăruri pe care nu poți să le contești ușor…
Mitul 9
Poveștile rusești – există un mit că aceste creații populare au fost scrise în sec. XI-XIII în zonele centrale și de nord ale Rusiei. În primul rând trebuie să precizăm că în partea de nord a Rusiei, chiar și în sec. XV-XVI, trăiau alte popoare și erau puțin cei care vorbeau într-o limbă rusă curată. De fapt, toate aceste povești au fost scrise în sec. XVIII-XIX și, ca să fie înțelese de mase, au fost redactate în dialectul velicorus. Este curios cazul poveștii „rusești sadea” Kolobok (Gogoașa) – în limba rusă cuvântul „kolo” nu există, în schimb este în limba ucraineană și înseamnă „cerc” și abia după ce înțelegi sensul adevărat al cuvântului, îți dai seama cum arată eroul poveștii. Să nu uităm nici de Pușkin, în povestea căruia viteazul rus poartă numele Ruslan. La fel de firesc, „viteazul rus” ar putea fi numit Aslan sau Nursultan, ceea ce nu ar provoca discuții în rândul contemporanilor lui Pușkin. Era ceva normal. Anume astfel arătau vitejii din cnezatul Moscoviei.
Mitul 10
„Actul unirii Ucrainei cu Rusia” – cum de a fost posibilă pierderea unui document atât important? Au rămas doar copiile. Ei, dacă nu este originalul până și un copil își dă seama că poți să îndrugi verzi și uscate. Unirea nu a avut loc niciodată, a fost doar un acord privind uniunea religioasă. Mai târziu, Moscovia a încălcat prevederile documentului și a preluat puterea.
Mitul 11
Volga este un râu rusesc – malurile râului Volga sunt patria istorică a tătarilor și a bulgarilor, care au guvernat acolo cu mult timp înainte să apară Moscovia și poporului rus. Ocupația definitivă a regiunii are loc în secolele XVIII-XIX. Chiar și astăzi, 60% din locuitori au trăsături asiatice ale feței și sunt musulmani.
Mitul 12
Rușii și Rusia – este curios cine din membrii triburilor meria, vesi, mordvini, vepsi, komi, udmurți, permi, ciudi și altor grupuri care locuiau cea mai mare parte a teritoriului Rusiei în Evul Mediu se considerau ruși și vorbeau limba rusă? Nimeni. Poate doar tătarii botezați cu sila din Kazan, regiunea Volga și Siberia se considerau ruși? Nici ei. Atunci unde sunt acele pământuri istorice rusești? Unde se află Rusia canonică? Ea nu există. Poate pământurile astea se întind în jurul Moscovei? Posibil. „Experți” de genul lui Jirinovski și Leontiev consideră Ucraina și Belarusul ca părți ale Rusiei, la fel cum sunt considerate drept pământuri istorice rusești republicile Komi, Buriatia și Iakutia. Ce paradox! Înseamnă că Rusia nu există? Unde este inima ei? Unde e patria ei etnogeografică? În Kiev? E ridicol, pentru că nu e adevărat. De ce e imposibil să arăți pe hartă pământurile unde a luat naștere identitatea etnoculturală rusă? Simplu, pentru că astfel de locuri nu există. Cineva ar spune că orașele Novgorod, Suzdali, Rostov au dat naștere Moscoviei și Rusiei. Și argumentul acesta e un mit creat de istoricii imperiali ai secolului XIX. Orașele Novgorod și Suzdali devin părți ale Moscoviei doar după ce Ioan cel Groaznic le cucerește, supunând populația unor pogromuri de proporții. Până atunci ele se considerau cnezate independente, cu modul lor de viață specific, cu limba proprie, cu mentalitatea și cultura ce se deosebeau de cea moscovită. Hai să dăm la o parte toate aberațiile șoviniste velikoruse și să analizăm cine și unde a locuit. 1.Popoarele meria, vesi, muroma, vepsi ș.a. nu au făcut parte din vechea Rusie – ele au trăit în sec. VIII – X, le găsim și în sec. XII – XIV, dar deja XV – XVI și mai târziu au devenit deja popoare „ruse”. 2. Popoarele krivici, dregovici, siverți, poliani au format vechea Rusie (Rusi), vorbeau limba rusă veche, se considerau rusini și cum trăiau pe pământurile lor în sec. IX și X așa trăiesc și în sec. XXI, dar se consideră ucraineni și belaruși. Orașele Novgorod și Suzdali au fost acaparate și distruse, libertățile și ordinea de care se bucurau locuitorii acestora au fost anulate prin ucazurile cnezilor moscoviți. Nobilii și negustorii fie că erau uciși, fie că erau obligați să se mute la Moscova. Statul Moscoviei s-a format prin foc și sabie. Războaiele erau acele tocătoare care rumegau micile popoare și formau un popor nou „ruso-moscovit”. Cu alte cuvinte omul rus este purtătorul „culturii ruse și a istoriei inventate”, care s-a format în secolul XV – XVII, iar apoi a fost sistematizată de Petru I, oamenii de știință și cultură din sec. XVIII-XIX și „educația corectă” a popoarelor URSS. În perioada sovietică au apărut școli-internat în Asia Mijlocie și Siberia. Copiii erau luați de la părinți pe o perioadă lungă de timp și, sub aparența educației gratuite și obligatorii, erau supuși rusificării. Copiii uitau limba, cultura și meșteșugurile pe care le transmiteau din tată în fiu strămoșii lor. Astfel, prin educația accesibilă și gratuită popoarele Rusiei își pierdeau identitatea. Soarta tristă a popoarelor din zonele de nord și siberiene ale Rusiei sunt cunoscute tuturor – alcoolismul în masă, dispariția identității și schimbarea modului tradițional de viață. Ce va urma? Dispariția sau rusificarea completă. Ce se știe despre scrierea tătarilor, ciuvașilor și calmâcilor? Am fost învățați la școală că nici nu a existat, că rușii i-au învățat să scrie. Dar înainte de asta, rușii i-au lipsit de gramatica lor în baza grafiei arabe, apoi prin anii 1920 i-au obligat să scrie cu grafie latină, iar în anii 1930-40 i-au trecut la grafie chirilică. Este evident că moștenirea lor istorică le-a fost confiscată, pentru că e scrisă altfel. În Rusia se consideră ruși cei pentru care prima limbă este limba rusă. Cu alte cuvinte, „rus” și „vorbitor de rusă” sunt noțiuni echivalente. „Ruși” sunt astăzi tătarii, udmurții, bașkirii, ciuvașii, kolmîcii, iacuții, buriații ș.a. care au fost botezați cu sila încă de pe timpurile lui Ioan cel Groaznic, Petru I și Stolîpin. Întreg sistemul de educație și ordinea social-politică a contribuit la apariția „rușilor” printre acele popoare, care nici slave nu sunt. E dificil să afirmi astăzi câți „ruși” din Rusia au rădăcini slave. Probabil, mai puțin de 50%. Datele statistice oficiale nu reflectă această realitate. În acest context, sunt foarte interesante declarații politicienilor și președintelui Federației Ruse despre apărarea drepturilor „vorbitorilor de limbă rusă” în statele vecine. De fapt, e vorba de o versiune mai nouă a vechiului mit despre „adunarea teritoriilor rusești”. Doar că astăzi e vorba despre adunarea oamenilor și pământurilor „vorbitoare de limbă rusă”. În spatele acestui mit se ascund tendințe agresive neoimperiale. Recensământul din 1926 efectuat pe teritoriul regiunilor Briansk, Kursk, Smolensk, Reazan a arătat că acolo locuiesc peste două milioane de ucraineni. Dar în 1939 numărul lor a scăzut până la 400 mii. Conform recensământului din 1989, în Rusia locuiau 4,6 milioane de ucraineni, iar în 2001 – deja 2,4 milioane. Unde au dispărut celelalte două milioane de ucraineni? În perioada 1900-1990 în partea europeană și de sud a Rusiei contemporane, precum și în Siberia, au fost asimilați circa 10-15 milioane de ucraineni. Dar câți belaruși, tătari, bașkiri, buriați, calmîci au devenit ruși? Zeci de milioane. Iată acesta este poporul rus, așa-numiții rossiane. În toate statele mari ale lumii, robii au fost reprezentanții altor popoare și grupuri etnice. Doar în Rusia robi au fost locuitorii ei. Nu e nimic surprinzător, cnezii țaratului Moscovit tratau poporul ca pe niște străini, denumindu-i „negreață” (cerni), ceea ce spune multe despre atitudinea față de oameni. La rândul lui, poporul se comporta ca un rob. Închinăciunile până la pământ față de nobili și funcționari sunt specifice culturii orientare, care a făcut parte din cultura moscovită. Până la semnarea uniunii dintre Ucraina și Rusia în 1654, țăranii din Ucraina erau liberi, trăiau greu, dar nu aparțineau nimănui și lucrau pentru folosul propriu. În orașe funcționa Dreptul Magdeburg. Orașele moscovite nici nu știau de așa ceva. De aceea, poporul care locuia pe teritoriul vechii Rusii (aceasta cuprinde în mare parte Ucraina și Belarusul) și care considera că vorbește limba rusă și se numește rusin, a înțeles mai târziu, în sec. al XVII-lea, că poate fi oricine, dar nu moscovit, nu rus moscal în sensul pe care i-l dădeau conducătorii Moscoviei. Anume în perioada asta demarează autoidentificarea locuitorilor Ucrainei cu poporul vechii Rusii care nu are nimic în comun cu „rușii moscoviți”. Atunci ajunge în uz vechea sintagmă „moia kraina” – Ucraina (țara mea-Ucraina) în opoziție cu ceea ce se numea Velikorusia. Moscovia în schimb începe să asimileze intens popoarele cucerite. Îi trece la creștinism cu sila pe tătari și pe păgânii din nord. Petru I i-a scutit chiar pe tătarii botezați de plata impozitelor pentru trei ani, iar Stolîpin le dădea gratuit pământuri în Siberia. Probabil, anume din sec. al XVII-lea își trage rădăcinile ideea independenței ucrainene. Nu vroia poporul Ucrainei Rusine să se numească ruși- ei erau rusini, ceea ce e cu totul altceva. Rusia încearcă însă totul să amestece. Țăranii ruși, când au fost întrebați de ambasadorul Austriei la sfârșitul secolului al XVI-lea cine sunt, ei răspundeau – țărani sau creștini, cu alte cuvinte nici nu se identificau ca ruși. Cât privește pământul lor, spuneau că se numește „Rasseia”, pentru că „poporul nostru s-a răspândit (de la verbul „rasseiati”) pe tot pământul”.
Mitul 13
Sufletul rus – enigmaticul suflet rus, cum preferă unii să spună când vorbesc de Rusia. De fapt, enigma este destul de previzibilă. Explicația e simplă, acest suflet e rezultatul coeziunii culturilor europene și asiatice, pentru că la hotarul celor două culturi a apărut națiunea rusă. Rușii sunt asiaticii Europei și europenii Asiei. Să înțelegem că Moscova e capitala „Asiopei”?
Mitul 14
Limba rusă – marea și puternică, limba numărul 1, anume așa am fost învățați la școală. Limba rusă s-a format în secolele XVI-XVII, iar gramatica a fost pusă la punct și mai târziu de Lomonosov în baza manualelor cnezatelor rusești. Astăzi se promovează intens ipoteza că limba ucraineană este limba rusă polonizată, pentru că ar conține multe cuvinte poloneze. De fapt, astfel se încearcă să se explice rușilor leneși în gândire diferența dintre limba ucraineană și limba rusă. Adevărul este că în limba ucraineană majoritatea cuvintelor sunt slave, motiv pentru care un belarus și un ucrainean înțelege mai bine decât rusul limbile poloneză, cehă, sârbo-croata și mai ales slovaca (chiar dacă Slovacia nu a ocupat niciodată Ucraina). Lexicul limbii belaruse coincide în proporție de 60% cu cel ucrainean. E un argument care demonstrează ce popor are rădăcini istorice și culturale autentice pe teritoriul vechii Rusii. Limba rusă în schimb e plină de împrumuturi din limbile turanice, în special din limba tătară. Vestitul lingvist rus Vladimir Dali scria că nu putea să comunice bine cu țăranii de lângă Moscova. Ei nu înțelegeau limba pe care el a învățat-o. Asta se întâmpla la circa 150 km de Moscova, ce să mai vorbim de o provincie! Dacă e să analizăm vocabularul limbii ruse, atunci vor constata că au rămas puține cuvinte de origine slavă. Au rămas doar termenii folosiți în scrierea bisericească. Nu e nimic surprinzător, Lomonosov a pus la punct gramatica limbii ruse în baza limbii artificiale bisericești și a manualelor din Evul Mediu. În limba rusă au pătruns foarte multe cuvinte din limbile popoarelor din zona munților Ural și din limbile fino-ugrice ale popoarelor din Rusia europeană și de nord. Pe măsură ce ocupa noi teritorii, locuitorii cnezatului Moscovei preluau de la popoarele cucerite cuvinte ce desemnau fenomene naturale și obiecte de uz casnic. Unele cuvinte s-au înrădăcinat atât de bine în limba rusă, că doar lingviștii cunosc etimologia lor turanică, iraniană sau europeană: tovar (marfă), loșad’ (cal), sarai (cocioabă), karavan (caravana), arbuz (pepene verde), sobaka (câine), hleb (pâine), krujka (cană), zontik (umbrelă), kot (motan), obeziana (maimuță), bloknot (agendă), galstuk (cravată), kompot (compot), muzîka (muzică), tank (tanc), traktor (tractor), gavani’(bazinul portului), parus (pânzele corabiei), ikona (icoană), țerkov’(biserică), sport, rînok (piață), vokzal (gară), gol, steklo (sticlă), seliodka (pește sărat), sup (supă), stul (scaun), ogureț (castravete), kotleta (pârjoală), kartoșka (cartof), kastriulea (cratiță), tarelka (farfurie), sahar (zahăr), hor (cor), gospital’(spital), iarmarka (iarmaroc) etc., fără să luăm în considerare cuvinte de origine latină și greacă. Limbajul tehnico-științific este compus aproape sută la sută din termeni englezi, germani și olandezi, iar limbajul politic se compune din termeni francezi, englezi și grecești. Unde e atunci marea și viguroasa limba rusă? Limba rusă, ca o ramură a limbilor slave orientale, reprezintă un amestec de limbă bisericească (artificială) și a limbilor popoarelor cucerite. Istoricii imperiali și sovietici au înlocuit însă peste tot termenul slava orientală cu sintagma misterioasă „rusa străveche”. Așa ceva nu a existat niciodată și nici un popor care să vorbească în rusa străveche. În Kiev, oamenii aveau limba lor, în Novgorod – altă limbă. De ce să minți atunci și să creezi mitul limbii ruse străvechi? Era o ambiție a țarilor moscoviți.
Mitul 15
Bogățiile Rusiei – ce are poporul rus în afară de ceea ce a dobândit prin cucerirea altor popoare? Nimic. Ce au popoarele băștinașe de pe urma bogățiilor Rusiei? Nimic. În schimb, Kremlinul are de toate. În Canada „capitalistă”, „exploatatoare”și „occidentală”, nu doar indienii aborigeni, dar toți locuitorii regiunilor unde au loc extrageri de resurse naturale primesc anual o indemnizație pentru utilizarea bogățiilor pământurilor care le aparțin. Statul împarte veniturile celor care au tot dreptul să pretindă la ele. De exemplu, în 2005, în urma creșterii prețurilor la petrol, locuitorii provinciei canadiene Alberta au primit suplimentar 400-500 de dolari fiecare, inclusiv nou-născuții. Așa se procedează în statele civilizate și democratice. Ce a făcut Rusia când a obținut venituri suplimentare? A sporit cheltuielile în industria militară. Ba mai mult, au început să șantajeze vecinii cu războaie energetice. Poporul însă a fost dat uitării. La fel ca pe timpul țarilor, a secretarilor comuniști, și președinților ruși de astăzi, popoarele autohtone mici nu au nimic din exploatarea bogățiilor naturale de pe pământurile lor. E un indiciu care demonstrează scopurile reale ale statului rus și a direcției spre care merge.
svetonline.wordpress.com
(Traducere I.M., A.C.)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
