Sâmbătă, soldații și poliția din Turcia – cei care, în timpul orelor nesigure ale zilei trecute, au rămas loiali președintelui Recep Tayyip Erdogan – și-au înconjurat dușmanii cu ajutorul serviciilor de securitate, arestând, conform unor surse, mii de persoane. Și vor mai fi arestate multe alte mii. În lumea politică a Turciei plină de mize mari – nominal democratică, dar jucată cu ferocitate autoritară – justiția va fi rapidă și brutală pentru cei ce au pierdut.
Ceea ce este remarcabil în legătură cu tentativa de vineri a unei lovituri de stat, nu este că aceasta a eșuat, dar că, după ani de epurare neobosită de către Erdoğan a opoziției sale, de fapt exista o fracțiune în interiorul cercurilor militare ale Turciei suficient de puternica să întreprindă o astfel de tentativă.
Confruntarea se prefigura de foarte mult timp. În 2003, atunci când devenea prim-ministru, Erdoğan reprezenta o mare speranță democratică a lumii islamice, un lider de o vitalitate enormă care putea să fie în stare să arate întregii lumi că un politician islamist poate conduce o democrație stabilă și poate fi, de asemenea, și membru al NATO.
Aceste speranțe însă s-au evaporat foarte rapid. Fiind ales președinte al Turciei în 2014, Erdoğan s-a inspirat din schemele de joc ale Vladimir Putin, folosind instituțiile democratice pentru a-și legitimiza puterea în același timp strivindu-și adversarii, ca în cele din urmă să sugrume însăși democrația. De-a lungul ultimului deceniu, Erdoğan a redus la tăcere, a marginalizat sau a zdrobit aproape orice persoană din Turcia, care putea să i se opună, inclusiv redactori-șefi de ziare, profesori universitari, lucrători sociali și politicieni disidenți. (Cât de ironic e faptul că Erdoğan, care a întemnițat atât de mulți jurnaliști, și a răsturnat munți pentru a cenzura Twitter-ul, Facebook-ul și YouTube-ul, posibil că și-a salvat președinția anume prin utilizarea FaceTime-ului pentru a face o apariție timpurie în ziua de sâmbătă pe un canal TV de știri din Turcia.) Președintele Obama și alți lideri occidentali, văzând-ul pe Erdoğan ca un zid de apărare împotriva haosului, în mare măsură nu i-au creat obstacole. În cea mai recentă acaparare de competențe autoritare, Erdoğan a împins, printr-o lege care îi lipsea pe membrii Parlamentului de imunitate penală, o măsură pe care criticii săi se tem, pe bună dreptate, că o va folosi pentru a elimina puținii legiuitori rămași, care încă mai sunt în opoziție.
Apoi, mai există și armata. Din 1923, când a fost fondată republica turcă, generalii turci s-au închipuit arbitri decisivi în politica țării lor, preluând puterea – uneori în mod barbar – ori de câte ori au simțit că guvernul devenise prea de stânga sau prea islamic. (În 1960, după ce armata a răsturnat un guvern ales democratic, generalii l-au executat pe prim-ministru.) Erdoğan a avut parte de un dispreț deosebit din partea armatei, care l-a considerat un islamist periculos, însă ea nu s-a dovedit a fi un adversar îndeajuns de puternic.
În 2007, adepții lui Erdoğan au inițiat o serie de procese de fațadă, cunoscute ca „Barosul” (Sledgehammer), în cadrul cărora s-au utilizat probe fabricate pentru a elimina liderii corpului de ofițeri al Turciei. Sute de militari au fost trimiși la închisoare, iar însuși armata părea a fi izgonită din politică pentru totdeauna. Într-adevăr, Erdoğan cred că a rămas surprins că mai exista o fracțiune dizidentă a forțelor armate, suficient de mare pentru a încerca să-l detroneze. Vineri, organizatorii loviturii de stat nici nu au încercat să rețină omul pe care doreau să-l răstoarne, și se pare că nu intenționau să-și croiască drumul lor în palat cu ajutorul armelor. În 1980, ca urmare a loviturii de stat armata a ucis și a închis zeci de mii de oameni. După acest eșec, armata va fi în curând sub controlul total al lui Erdoğan, practic la fel ca și orice altă instituție din țară.
În seara zilei de vineri, în cadrul apariției sale dramatice din Aeroportul Ataturk din Istanbul Erdoğan l-a făcut vinovat de insurecție pe clericul exilat Fatullah Gulen, o figură retrasă care trăiește în munții Poconos din Pennsylvania, Statele Unite. „Am un mesaj pentru Pennsylvania,” – zise Erdoğan, o referință care trebuia să fi derutat pe mulți non-turci – „Ai fost implicat în suficientă trădare față de această națiune. Dacă îndrăznești, întoarce-te în țara ta. ”
Gulen, un cleric bătrân care conduce unul dintre cele mai mari Ordine islamice din lume, a fugit din Turcia în 1999, când s-a iscat că armata avea de gând să-l aresteze. Pe parcursul multor ani, el a fost unul dintre cei mai apropiați aliați a lui Erdoğan, ajutându-l în ascensiunea sa la putere. Deși Gulen a predicat un mesaj de dragoste și toleranță, exista totuși adesea ceva misterios în el și urmașii săi, care cu greu își vociferau în public, fie afilierea, fie intențiile lor. De-a lungul anilor, adepții lui Gulen și-au găsit în liniște poziții în cadrul mai multor instituții turcești, în special în judecătorii și în poliție. Guleniștii au fost acei care în 2007 au condus procesele publice împotriva generalilor și presei. În 2008, James Jeffrey, ambasadorul american, a fost autorul unui text despre infiltrarea gulenistă în Poliția Națională din Turcia. "Afirmația că P.N.T. este controlată de guleniști e imposibil de confirmat, dar nu am gasit nici o persoană care ar contesta acest lucru", a declarat Jeffrey.
Mai apoi, în 2013, Gulen și Erdoğan au pășit pe drumuri separate, ca urmare a unei confruntări deschise pentru putere. În anii care au urmat, Erdoğan a curățit judecătoriile și poliția de mii de bărbați și femei, presupuși a fi loiali lui Gulen. Este greu de spus dacă Gulen a fost în spatele tentativei de puci din ziua de vineri, dar în acest moment, acest lucru pare a fi puțin probabil. Deși adepții lui Gulen activau cu preponderență în cadrul serviciilor de securitate, totuși aceștia nu erau considerați a fi o forță impunătoare în interiorul armatei. Pare mai realist scenariul în care ofițerii care au condus revolta reprezentau de fapt niște reminiscențe a vechii ordini seculare a armatei. Acum ei sunt terminați.
Aseară, în timpul discursului său ținut în aeroportul din Istanbul, Erdoğan s-a referit la tentativa loviturii de stat ca la un "dar de la Dumnezeu." De obicei, Erdoğan este un orator pedant, însă poate în acest caz, în vâltoarea emoțiilor, el a dat cărțile pe față. Tentativa loviturii de stat fiind dejucată, fără nici o îndoială el va profita de acest moment. In ultimele luni, Erdoğan nu și-a ascuns dorința de a rescrie constituția cu scopul preluării puterii totale. Acum nu mai are cine să-l oprească.
Sursa: http://www.newyorker.com/news/news-desk/the-purge-begins-in-turkey
Traducerea: Timpul
