Moscova nu va anexa formal regiunea, cel puţin nu în viitorul apropiat, dar va stimula şi susţine, prin toate mijloacele posibile (nu puţine) pe care le are la dispoziţie, secesiunea oraşelor industrializate din est, conectate masiv la economia Rusiei;
Kievul ar trebui să evite capcana federalizării, care ar însemna practic o blocare pe toate planurile a perspectivelor ţării (ceea ce a rămas din ea), sub promisiunea iluzorie a „îngheţării conflictului”;
Sprijinul Occidentului nu este şi nu poate fi suficient de puternic, astăzi, pentru a opri dezintegarea accelerată a statului ucrainean;
Teoretic, soluţii ar exista pentru descurajarea imediată a Rusiei (sancţiuni economice şi comerciale severe, mergând până la embargo, stoparea importurilor de gaz rusesc în Europa, primirea în procedură urgentă a Ucrainei în NATO, urmată de anihilarea cu forţa armatelor Alianţei a grupărilor paramilitare separatiste), dar toate acestea sunt evident prea scumpe şi nerealiste, în termeni financiari sau de vieţi umane, echivalând aproape cu „automutilarea” bunăstării naţiunilor euro-atlantice. Occidentul nu este pregătit să plătească acum imensele costuri aferente combaterii pretenţiilor Rusiei în Estul Europei;
Preşedintele Putin ştie foarte bine că Uniunea Europeană în general, şi Germania în particular, nu sunt dispuse să asume costuri economice mari sau pierderi de vieţi pentru salvarea integrităţii Ucrainei sau Republicii Moldova. Înăsprirea recentă a tonului Berlinului la adresa Rusiei este pur electorală, în contextul alegerilor europarlamentare, iar orice intenţie politică de sancţiune „grea” va fi, după 25 mai, blocată sau atenuată de lobby-ul marilor companii germane care operează pe piaţa rusească, şi care contribuie decisiv la bugetul celei mai mari economii europene;
Prada geopolitică destul de consistentă obţinută în sudul şi estul Ucrainei, plus simulacrul de independenţă a Transnistriei (devenită avanpost militar rusesc între două ţări pro-occidentale, Ucraina şi Republica Moldova, ambele „ajustate” teritorial) precum şi netulburarea apelor în Belarus, ar putea linişti pentru un nou ciclu istoric Rusia (douăzeci-treizeci de ani), pe principiul „crocodilului sătul”. Dar dacă principiul din natură nu funcţionează în cazul Preşedintelui Putin iar succesele doar îi stimulează apetitul?;
Pe termen lung, trebuie însă găsită (negociată) o formă stabilă de convieţuire a Europei cu Rusia, opţiunea istorică a războiului fiind, deocamdată şi sperăm pentru totdeauna, exclusă.
Pe 1 martie a.c., cu 16 zile înaintea referendumului din Crimeea (anunţat iniţial pentru 25 mai) şi la mai puţin de o săptămână după fuga oarecum surprinzătoare şi, spun ruşii, cam pripită a lui Viktor Ianukovici de la putere, anticipam că Ucraina a pierdut deja peninsula de la Marea Neagră (primită cadou după moartea lui Stalin, pentru fidelizarea frăţească de inspiraţie panslavistă în cadrul URSS), că Occidentul nu o va apăra militar şi, mai ales, că putem vorbi despre „începutul celui de-al doilea Război Rece”[1]. Astăzi, toate cele trei evaluări de la vremea respectivă sunt certitudini.
Acum, chiar dacă nu se recunoaşte deschis, vedem cum Ucraina pierde de facto şi regiunea sa de est, cu toată împotrivirea discursivă a Statelor Unite şi a Uniunii Europene. Retorica democraţiilor integrate e superbă dar nu e suficientă. Cu riscul de a fi din nou împotriva curentului eroic-combatant (ca şi acum două luni, când noua putere de la Kiev spunea că „nu va ceda un centimetru din teritoriul său” şi unii chiar o credeau), afirm că nu este nimic de făcut, nici de data aceasta, pentru a evita noile pierderi. Adică ar fi, teoretic, dar soluţiile sunt prea scumpe chiar şi pentru Occident. Renunţarea completă la resursele de hidrocarburi şi la piaţa Rusiei ar scumpi (la propriu) viaţa în Uniunea Europeană, după cum ar fi, în sine, prea scumpă (la propriu şi la figurat) pentru securitatea spaţiului euro-atlantic, dacă ne referim la riscul unei înfruntări militare directe. Deci, nimeni nu va plăti costul acestor soluţii teoretice pentru salvarea Ucrainei. Povestea cu gazul care va circula invers pe conductă, din Slovacia spre Ucraina, se va dezumfla până la toamnă. În fond, ar fi tot gazul importat de germani de la ruşi prin Nord Stream şi revândut, dar mai scump, ucrainenilor. Neşansa acestora este că au fost loviţi în plin, după o Revoluţie cu tentă clară anti-Rusia (ca şi Budapesta, în 1956), într-un moment în care Occidentul nu le-a oferit încă garanţii de securitate.
Opinia privind neanexarea Estului Ucrainei dar utilizarea copioasă a crizei regiunii pentru interesele Rusiei (negocieri directe cu Occidentul, eşecul Parteneriatului Estic, fragilizarea statelor vecine şi împingerea lor spre federalizare, păstrarea unei zone tampon la frontierele sale etc.), pe care am expus-o acum câteva săptămâni[2], este astăzi reluată şi confirmată şi de alţi autori europeni. De exemplu, Stefan Meister de la European Council on Foreign Relations, afirmă în aceeaşi cheie că „Russia does not intend to annex eastern Ukraine, but it wants the West to accept a status of limited sovereignty for the country. […] Russia wants to set up a new international order and to institute new rules in international relations. It wants to secure the confirmation of its dominance in the post-Soviet region through negotiation with the EU and the US. After the EU and the US accepted the annexation of Crimea, the rules of the post-Cold War order lost all meaning. Putin wants to use Ukraine to show that Russia will no longer accept any EU or NATO enlargement in the post-Soviet region. Russia has presented the West with a false choice: either you accept the new order we dictate or we destroy Ukraine.”[3]
Aşadar, chestiunea rămasă în discuţie este doar preţul intimidării şi stopării noii strategii asertive a Rusiei. Merită sau nu plătit de naţiunile membre ale NATO şi Uniunii Europene? Nu principiile politice şi morale sunt dilema, căci acestea sunt, cred eu, clare acum pentru toată lumea. Ştim ce vrea Putin şi ştim că este o încercare brutală de restaurare a autorităţii Rusiei asupra fostului spaţiu sovietic, pe care l-ar vrea „zonă interzisă” pentru structurile ordinii occidentale.
În 1956, Occidentul a considerat că nu merită plătit preţul soluţiei cu care putea fi salvată Revoluţia ungară. Veţi spune iarăşi că istoria nu ajută la înţelegerea contextelor actuale. Astăzi metodele par într-adevăr altele, dar esenţa lucrurilor este aceeaşi. Are sau nu dreptul Ucraina să decidă ce vrea să facă, de exemplu să adere la NATO şi la Uniunea Europeană? Dacă răspunsul este da, cine plăteşte factura frustrării Rusiei? Dumneavoastră personal, cât aţi fi dispuşi să scoateţi din buzunar pentru creşterea cheltuielilor militare ale României sau pentru efectele boicotării economiei ruseşti?
Sursa: contributors.ro
Autor: Valentin Naumescu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
