În acelaşi timp, nu putem să nu observăm tendinţa autorului de a-i da unitate de sens textului său. Ca să fiu explicită, voi trimite la o scenă din acest pseudoroman în care personajul Diogene încearcă disperat să-i vândă unui regizor rus o idee de film. Ducând lipsă catastrofală de bani, Diogene improvizează frenetic din mers o poveste ce se încheagă cu greu în mintea rusului preocupat de programul său de divertisment pe durata aflării în capitala provincială. Subiectul scenariului este schematic, acţiunea aproape lipseşte, dar aceste lacune promit a fi compensate cu un substrat biblic şi o semiotică complexă. Petrecăreţul proaspăt îmbogăţit, Oleg Mordvinov, ar trebui să scoată înţelesuri adânci din relaţia defectuoasă stabilită între doi tâlhari din antichitate, unul din ei devenind la un moment dat evlavios: „– Mesajul l-ai sesizat? Amândoi sunt nişte lepădături, nişte apaşi. Amândoi nu se complică cu noţiuni de milă, îndurare, totuşi atât unul, cât şi celălalt, măcar o singură dată, au procedat la acte caritabile. Şi…/ – Şi?/ – Noi nu ştim care din ei a spus până la urmă: Cred, Doamne, înţelegi? Rămâne la îndemâna noastră, în funcţie de cum vedem noi lucrurile, de cum apreciem un gest sau altul, de cum am proceda noi într-o situaţie similară, să atribuim unuia sau altuia dintre tâlhari această mărturisire zguduitoare”.
Scena amintită constituie imaginea în miniatură a arhitectonicii romanului, căci pe acţiunea abia schiţată de-a lungul celor peste o sută de pagini Ghenadie ţese din materiale lexicale preţioase un filigran liric, menit să predispună un anumit cititor fie la problematizare, fie la degustaţii de esenţe. Este o poezie cu note expresioniste, una care transcrie o lectură adâncă a conştiinţei de sine şi care se vrea expresia fondului intim al omului.
Cotidianul plictisitor nu poate genera decât dorinţă de sabotare, de spargere a limitelor existenţiale şi de ieşire în largul călătoriilor iniţiatice. Pentru aceasta, personajele romanului îşi aleg ca „mobiluri ale extazului” alternativ alcoolul, dezmăţul erotic şi hălăduirea prin bodegi sau cafenele. Ingurgitarea băuturilor ocupă locul întâi în topul declanşatoarelor de digresiuni. Se bea de unul singur, se bea în colectiv şi în cuplu până la greaţă, până la abandonare de sine. Alcoolul constituie suprema posibilitate de evadare din realitate, dar şi de alunecare în hăul lipsei de speranţă. Îmbătarea este propice suspendării realităţii şi excursurilor precare în filozofie, teologie, etică şi alte domenii ale reflecţiei grave. Faza de mahmureală asigură o „reintrare în coşmarul personal” cu stări absolut infernale, de la nesomn, nelinişti, angoase, vedenii hidoase frizând pulverizarea fiinţei până la bâiguială, regrete, mustrările de conştiinţă şi autoflagelări. S-ar părea că tortura fizică, generată de „abstinenţă alcoolică”, constituie „un exerciţiu de umilinţă şi smerenie, prea poate o înfrânare a trufiei, o recondiţionare a eului secret, pentru a-l face mai rigid-elastic, din împietrit-flexibil şi moale”, aceasta însă nu face parte din planurile lui Diogene care aspiră să ajungă la o saturaţie a nemărginirii pe alte căi.
Apariţia Saşei, mereu ahotnică să înghită conţinutul vreunei sticle de coniac, îi oferă câteva momente de elevaţie, fie că îşi vede în ea, ca într-o oglindă binevoitoare, viciul mai frumos, fie că, descoperindu-l la perechea predestinată, devine mai indulgent cu sine. E greu de presupus dacă până la urmă Diogene găseşte în labirintul conştiinţei sale calea justă spre luminare şi mântuire de suferinţă, mai ales că femeia aleasă nu are nici de departe ingeniozitatea Ariadnei. Figura călugărului Pahomie întreţine un fel de promisiune a miracolului cathartic al „fotosintezei”, dar şi acesta îşi etalează întru sfârşit slăbiciunea faţă de frumosul lumesc. Sensul unificator rămâne, se vede, la discreţia cititorilor înţelegători.
Aliona Grati
