<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?><rss version="2.0"
	xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/"
	xmlns:wfw="http://wellformedweb.org/CommentAPI/"
	xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/"
	xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom"
	xmlns:sy="http://purl.org/rss/1.0/modules/syndication/"
	xmlns:slash="http://purl.org/rss/1.0/modules/slash/"
	>

<channel>
	<title>ww2 &#8211; Știri de ultimă oră din Moldova &#8211; Ultimele știri Timpul.md</title>
	<atom:link href="https://timpul.md/etichete/ww2/feed" rel="self" type="application/rss+xml" />
	<link>https://timpul.md</link>
	<description>Citește știrile de ultimă oră de pe 🌍Timpul.md. Fii la curent cu ✔️Ultimele știri interne, ✔️externe, din ✔️sanatate, ✔️educatie, ✔️economice si ✔️ politice</description>
	<lastBuildDate>Fri, 20 May 2022 05:05:08 +0000</lastBuildDate>
	<language>ro-RO</language>
	<sy:updatePeriod>
	hourly	</sy:updatePeriod>
	<sy:updateFrequency>
	1	</sy:updateFrequency>
	<generator>https://wordpress.org/?v=7.1.4</generator>

<image>
	<url>https://timpul.md/wp-content/uploads/2025/02/favicon_Timpul-md.png</url>
	<title>ww2 &#8211; Știri de ultimă oră din Moldova &#8211; Ultimele știri Timpul.md</title>
	<link>https://timpul.md</link>
	<width>32</width>
	<height>32</height>
</image> 
	<item>
		<title>VIDEO / DOCUMENTAR &#8211; România în al II-lea Război mondial</title>
		<link>https://timpul.md/articol/video-documentar-romania-in-al-ii-lea-razboi-mondial-147025.html</link>
					<comments>https://timpul.md/articol/video-documentar-romania-in-al-ii-lea-razboi-mondial-147025.html#respond</comments>
		
		<dc:creator><![CDATA[Timpul.md]]></dc:creator>
		<pubDate>Mon, 20 Sep 2021 00:39:00 +0000</pubDate>
				<category><![CDATA[Istorie]]></category>
		<category><![CDATA[românia]]></category>
		<category><![CDATA[ww2]]></category>
		<guid isPermaLink="false">https://timpul.md/articol/video-documentar-romania-in-al-ii-lea-razboi-mondial-147025.html/</guid>

					<description><![CDATA[&#160;]]></description>
										<content:encoded><![CDATA[&#160;]]></content:encoded>
					
					<wfw:commentRss>https://timpul.md/articol/video-documentar-romania-in-al-ii-lea-razboi-mondial-147025.html/feed</wfw:commentRss>
			<slash:comments>0</slash:comments>
		
		
			</item>
		<item>
		<title>ANALIZĂ / După 80 de ani: războiul pe care Occidentul nu-şi permite să-l explice, iar Rusia nu-şi permite să-l încheie</title>
		<link>https://timpul.md/articol/analiza-dupa-80-de-ani-razboiul-pe-care-occidentul-nu-si-permite-sa-l-explice-iar-rusia-nu-si-permite-sa-l-incheie-146333.html</link>
					<comments>https://timpul.md/articol/analiza-dupa-80-de-ani-razboiul-pe-care-occidentul-nu-si-permite-sa-l-explice-iar-rusia-nu-si-permite-sa-l-incheie-146333.html#respond</comments>
		
		<dc:creator><![CDATA[Timpul.md]]></dc:creator>
		<pubDate>Mon, 07 Sep 2020 01:00:00 +0000</pubDate>
				<category><![CDATA[Istorie]]></category>
		<category><![CDATA[America]]></category>
		<category><![CDATA[germania]]></category>
		<category><![CDATA[Hitler]]></category>
		<category><![CDATA[putin]]></category>
		<category><![CDATA[românia]]></category>
		<category><![CDATA[rusia]]></category>
		<category><![CDATA[Stalin]]></category>
		<category><![CDATA[ww2]]></category>
		<guid isPermaLink="false">https://timpul.md/articol/analiza-dupa-80-de-ani-razboiul-pe-care-occidentul-nu-si-permite-sa-l-explice-iar-rusia-nu-si-permite-sa-l-incheie-146333.html/</guid>

					<description><![CDATA[<p><strong>Comemorarea la 1 septembrie 2019 a 80 de ani de la debutul&#160;</strong><em><strong>militar</strong></em><strong>&#160;al celui de-Al Doilea Război Mondial are loc &#238;n contextul exacerbării tendinţei ofensiv-mitologice din ultimii ani a Rusiei oficiale de a rescrie, reinterpreta şi manevra &#238;n scop politic p&#226;nă la saturaţie istoria acelui război, care a schimbat faţa Europei şi lumii, şi de consecinţele căruia este evident că nici Rusia, dar din păcate nici Occidentul, nu dau semne că se pot desprinde.</strong></p>
<div><strong><br />
</strong></div>]]></description>
										<content:encoded><![CDATA[<p>Pentru a promova versiunea sa asupra evenimentelor, regimul de la Moscova a angajat masiv toată panoplia moştenită de la URSS, şi &ldquo;rafinată&rdquo; ulterior &ndash; propagandă, intimidare, manipulare, intoxicare, &ldquo;măsuri active&rdquo; etc. &ndash; cu un scop evident şi precis: &ldquo;albirea&rdquo; URSS de responsabilitatea istorică a co-participării la pregătirea şi iniţierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Responsabilitate care, &icirc;n condiţiile &icirc;n care Moscova &icirc;şi asumă azi benevol nu doar succesiunea juridică a URSS, ci şi moştenirea ei geopolitică, este nu numai istorică, ci şi politică.</p>
<p>&ldquo;Culmea istoriilor oficiale&rdquo; s-a consemnat la Moscova, la 20 august 2019, la inaugurarea expoziţiei intitulate &ldquo;<em><strong>1939, &icirc;nceputul celui de-Al Doilea Război Mondial</strong></em>&ldquo;, c&acirc;nd preşdintele rus Vladimir Putin a afirmat că &ldquo;<em>opinii cinice şi necistite cu privire la </em><em><strong>cauzele</strong></em><em> războiului continuă să fie impuse &icirc;n unele ţări</em>&ldquo;. Rareori s-a văzut o mai bună exemplificare a tacticii de genul &ldquo;<em>cea mai bună apărare este atacul</em>&ldquo;. Moscova acţionează astfel, &icirc;n pofida riscurilor, pentru că alternativa &ndash; acceptarea adevărului istoric &ndash; ar fi incompatibilă cu păstrarea mumiei lui Lenin &icirc;n mausoleul din Piaţa Roşie, precum şi cu păstrarea lui Stalin &icirc;n poziţia de &ldquo;erou naţional&rdquo;, schimbări de direcţie politică pe care conducerea actuală a Rusiei simte că nu şi le poate permite.</p>
<p>După 1999, au crescut, an după an, resursele angajate de Moscova pentru rescrierea istoriei războiului şi pentru transformarea zilei de 9 mai (1945, capitularea Germaniei naziste, &ldquo;după ora Moscovei&rdquo;) &icirc;ntr-un eveniment cu valenţe <strong>reiniţiatice, mistice şi auto-justificative &icirc;n plan intern</strong>, şi <strong>de imagine şi influenţă &icirc;n plan extern</strong>. &Icirc;n 2015, c&acirc;nd s-au &icirc;mplinit 70 de ani &ldquo;rotunzi&rdquo; de la 9 mai 1945, refuzul liderilor occidentali, datorat călcării &icirc;n picioare de către Rusia a dreptului internaţional prin invadarea şi anexarea Crimeei, de a participa la &ldquo;marea paradă&rdquo; militară de 9 mai a declanşat o adevărată tiradă a propagandei ruse, care a pus semnul egal &icirc;ntre respectiva decizie a liderilor occidentali şi &ldquo;<em>lipsa de respect pentru memoria luptătorilor contra fascismului</em>&ldquo;. &Icirc;n 2019, la aniversarea a 75 de ani de la debarcarea Aliaţilor occidentali &icirc;n Franţa (1944), Rusia, prin vocea inconfundabilei purtătoare de cuv&acirc;nt a MAE rus, Maria Zakharova, a recidivat, declar&acirc;nd că evenimentul respectiv &ldquo;<em>nu a avut un impact decisiv</em>&rdquo; asupra cursului războiului  şi &ldquo;<em>nu ar trebui exagerat</em>&ldquo;, &icirc;n special &ldquo;<em>nu</em> <em>prin comparaţie cu efortul titanic al Uniunii Sovietice, fără de care victoria pur şi simpu nu ar fi existat</em>&ldquo;. Zeloasei purtătoare de cuv&acirc;nt i s-a alăturat şeful ei direct, ministrul rus de Externe Serghei Lavrov, care a afirmat că &ldquo;<em>este un fapt că popoarele Uniunii Sovietice au fost cele care au rupt spinarea celui de-Al Treilea Reich</em>&ldquo;, iar comemorarea debarcării Aliaţilor occidentali &icirc;n Franţa este &ldquo;<em>parte a unor teorii pseudo-istorice</em>&ldquo;. &Icirc;n esenţă, mesajele Moscovei urmăresc să transmită ideea că URSS a c&acirc;ştigat aproape singură (dacă nu chiar singură) războiul cu Germania nazistă, iar Occidentul a făcut, eventual, doar ceva figuraţie.</p>
<p>Surprinde faptul că toţi aceşti vajnici apărători ai memoriei URSS (deşi reprezintă un stat care azi se numeşte oficial &ldquo;Federaţia Rusă&rdquo;), ignoră &ndash; deşi au acces la arhive &ndash; faptul că Stalin &icirc;nsuşi a cerut &icirc;n mod repetat debarcarea forţelor anglo-americane &icirc;n Europa de Vest, pres&acirc;ndu-şi constant &icirc;n acest sens, &icirc;ntre 1941 şi 1943, omologii de la Washington şi Londra, şi ignoră, mai ales, faptul că, <strong>fără &ldquo;eforturile&rdquo; politice şi subversive ale Rusiei sovietice, apoi ale URSS, din perioada 1917 &ndash; 1939, foarte probabil că nu ar mai fi fost necesară &ldquo;marea victorie&rdquo; din 1945, pentru simplul motiv că cel de-Al Doilea Război Mondial &icirc;n sine nu ar mai fi fost necesar</strong>.</p>
<p>&Icirc;n Al Doilea Război Mondial, <strong>URSS a mobilizat &icirc;n structurile militare (şi militarizate) peste 34 de milioane de cetăţeni, reprezent&acirc;nd aproape 20% din populaţie</strong>, dublul pragului de 10% considerat &icirc;n tratatele militare ale vremii ca fiind limita superioară la care un stat industrializat normal putea suporta mobilizarea generală fără a se ruina. URSS a fost &icirc;nsă orice altceva dec&acirc;t un &ldquo;stat normal&rdquo;. <strong>&Icirc;nainte ca primul cartuş să fi fost tras pe frontul de Est, regimul sovietic exterminase deja, &ldquo;pe timp de pace&rdquo;, peste 10 milioane dintre proprii cetăţeni</strong>, dintre care 5-7 milioane numai prin marea foamete (Holodomor) organizată deliberat &icirc;n Ucraina. Presiunea pusă pe civilii sovietici &ndash; &ldquo;norocoşii&rdquo; care fuseseră lăsaţi &icirc;n viaţă p&acirc;nă &icirc;n 1941 &ndash; pentru a susţine o armată care includea o cincime din populaţie (aproape toţi bărbaţi tineri, de v&acirc;rstă activă), &icirc;ntr-un regim precum cel stalinist, depăşeşte cu mult imaginaţia medie actuală.</p>
<p>&Icirc;ntre 22 iunie 1941 şi 9 mai 1945 Armata Roşie <strong>a pierdut 11 milioane de militari, aproape 33% din efective, cel mai dezastruos bilanţ din istoria războaielor moderne</strong>. Prin comparaţie, armata germană, zdrobită complet de Aliaţi &icirc;n 1945, şi care lupta din 1939 (nu din 1941) şi nu pe un front, ci pe două-trei, de cele mai multe ori simultan, a pierdut &icirc;n război &ldquo;doar&rdquo; 30% din militari, mai puţin dec&acirc;t Armata Roşie at&acirc;t &icirc;n cifre absolute, c&acirc;t şi proporţional cu efectivele totale angajate. Un singur exemplu: dintre băieţii născuţi &icirc;n URSS &icirc;n 1923, şi &icirc;ncorporaţi &icirc;n 1941, c&acirc;nd &icirc;mpliniseră 18 ani, <strong>80% au murit de front</strong>.</p>
<p>Pierderilor militare catastrofale ale URSS li s-au adăugat şi peste 16 milioane de victime civile, care au ridicat &ldquo;bilanţul&rdquo; participării URSS &icirc;n cel de-Al Doilea Război Mondial la ameţitoarea cifră de <strong>27 de milioane, </strong>mult peste orice a pierdut vreodată &icirc;n vreun război orice altă entitate statală modernă sau contemporană. <strong>Din numărul total de victime al conflagraţiei globale dintre 1939 &ndash; 1945, pierderile URSS, civile şi militare, au reprezentat aproape jumătate.</strong> Pentru Stalin &icirc;nsă, pierderile &icirc;n r&acirc;ndul trupelor şi civilior n-au contat vreodată &icirc;n luarea deciziilor: avea Mama Rusie de unde să-i &icirc;nlocuiască, sau cel puţin aşa credea el.</p>
<p>Ceea ce domnul ministru Lavrov a uitat să menţioneze atunci c&acirc;nd a persiflat importanţa debarcării Aliaţilor occidentali &icirc;n Franţa, &icirc;n 1944, a fost că <strong>nu numai Germaniei naziste &ldquo;i-a fost ruptă spinarea&rdquo; &icirc;n război, ci şi societăţii ruse, &icirc;n ansamblul ei</strong>, a cărei vitalitate demografică, deja grav afectată de Primul Război Mondial, războiul civil, marea foamete şi marea teroare stalinistă, atunci şi-a primit lovitura de graţie, &icirc;n războiul de distrugere cu Germania dintre 1941-1945. <strong>Declinul demografic rus a devenit ireversibil după 1945 şi s-a agravat continuu p&acirc;nă astăzi</strong>. Dacă domnul ministru de externe al Rusiei ar dori să discute cu adevărat de &ldquo;spinări rupte&rdquo; &icirc;n secolul 20, ar putea să &icirc;nceapă cu ceea ce Lenin şi Stalin au făcut &ldquo;Rusiei istorice&rdquo; &icirc;n anii c&acirc;nd &ldquo;făureau&rdquo; pe teritoriul ei URSS, &ldquo;patria socialismului mondial&rdquo;.</p>
<p style="padding-left: 60px"><strong>Dacă &icirc;ncepem analiza la 1 septembrie 1939, nu vom &icirc;nţelege mare lucru</strong></p>
<p style="text-align: right">&ldquo;Uniunea este deschisă pentru toate republicile sovietice socialiste,                       		                      existente sau viitoare, (&hellip;) şi va acţiona ca bastion &icirc;mpotriva            			     capitalismului mondial, şi ca nou pas, decisiv, către unirea oamenilor muncii din toate ţările &icirc;n Republica Sovietică Socialistă Mondială.&rdquo;</p>
<p style="text-align: right">(Declaraţia de constituire a URSS, 29 decembrie 1922)</p>
<p style="text-align: right">&ldquo;Lenin a fost trimis &icirc;n Rusia de către germani &icirc;n acelaşi mod &icirc;n care 				  cineva ar pune o fiolă cu bacili de febră tifoidă sau holeră &icirc;n rezervorul 			de apă al unui mare oraş, şi a lucrat acolo cu o precizie uluitoare&rdquo;</p>
<p style="text-align: right">(Winston Churchill, discurs &icirc;n Camera Comunelor, 5 noiembrie 1919)</p>
<p style="text-align: center" lang="ro-RO"><a href="http://www.contributors.ro/wp-content/uploads/2019/08/1e5.png"><img fetchpriority="high" decoding="async" class="aligncenter size-full wp-image-28028" title="1e" src="http://www.contributors.ro/wp-content/uploads/2019/08/1e5.png" alt="" width="432" height="262" /></a></p>
<p style="text-align: center"><em>Prima utilizare </em><em><strong>oficială</strong></em><em> a zvasticii &icirc;n Europa, &icirc;n centrul bancnotei de 250 de ruble introdusă de guvernul revoluţionar rus condus de A. Kerensky (iulie-noiembrie 1917), lider al Partidului Socialist Revoluţionar din Rusia şi vicepreşedinte al Sovietului din Petrograd. </em></p>
<p><strong>La 25 aprilie 2005, &icirc;n discursul privind starea naţiunii, Vladimir Putin a rostit propoziţia cheie, fără de care nu poate fi &icirc;nţeleasă politica Rusiei din ultimii ani</strong>: &ldquo;<em>Prăbuşirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX</em>&ldquo;. Se referea la ziua de Crăciun a anului 1991, c&acirc;nd URSS se &ldquo;dizolvase&rdquo; relativ paşnic, iar steagul cu secera şi ciocanul fusese cobor&acirc;t de pe Kremlin. Privind retrospectiv evenimentele din ultimii ani, este evident că liderul rus a reţinut din istoria URSS &ldquo;măreţia&rdquo; (presupusă) şi &ldquo;forţa&rdquo; (reală), fără a fi &icirc;n mod deosebit impresionat de Gulag, genocid, deportări, teroare, represiune, foamete etc., &ldquo;detalii&rdquo; ale istoriei sovietice care au provocat <strong>c&acirc;teva zeci de milioane de victime</strong>.</p>
<p>URSS a fost fondată &icirc;n 1922, pe ruinele Imperiului Rus, ca<strong> prototip al &ldquo;</strong><em><strong>federaţiei mondiale a sovietelor</strong></em><strong>&ldquo;, vehicul şi suport esenţial al &ldquo;</strong><em><strong>revoluţiei comuniste mondiale</strong></em><strong>&ldquo;</strong>. Se trece azi foarte uşor peste faptul că din &icirc;nsăşi denumirea statului &ndash; URSS &ndash; <strong>lipseau </strong><em><strong>orice</strong></em><strong> indicatori naţionali sau geografici</strong>, ambiţie mondială sugerată şi de stema oficială sovietică care reprezenta o seceră şi un ciocan profilate peste &icirc;ntreg Păm&acirc;ntul. Liderii bolşevici din jurul lui Lenin au avut divergenţe <em>tactice</em>, dar nu a existat vreodată fie şi o umbră de &icirc;ndoială printre ei &icirc;n ce priveşte la obiectivul <em>strategic</em>: extinderea comunismului &icirc;n Europa (&icirc;ncep&acirc;nd cu <strong>Germania</strong>) şi &icirc;n lume (&icirc;ncep&acirc;nd cu <strong>Europa</strong>). Există kilometri liniari de documente, inclusiv foarte multe publice din primul moment al existenţei lor (presa sovietică, de exemplu) care susţin această evidenţă. <strong>După instalarea ei &icirc;n 1917, puterea sovietică a anunţat, sprijinit, pregătit, glorificat viitorul &ldquo;</strong><em><strong>mare război imperialist</strong></em><strong>&ldquo;</strong> &icirc;n care &ldquo;<em>puterile capitaliste urmau să se distrugă reciproc</em>&ldquo;, deschiz&acirc;nd astfel calea revoluţiei europene şi mondiale.</p>
<p><strong>Istoria celui de-Al Doilea Război Mondial nu poate fi &icirc;nţeleasă &icirc;n compartimentare, la izolator, separată de istoria comunismului şi de istoria URSS</strong>. Dacă cele două planuri sunt separate, apar imediat o serie de &icirc;ntrebări <em><strong>extraordinar de dificile</strong></em>, de răspunsurile cărora cei mai mulţi istorici (inclusiv din Occident) se feresc discret. Cum a ajuns Hitler la putere &ldquo;<em>prin vot popular</em>&ldquo;, dacă la ultimele alegeri libere dinainte de instalarea dictaturii a obţinut doar 33% din sufragiile germanilor? Dacă apărarea libertăţii şi suveranităţii Poloniei a fost un motiv <em>suficient</em> pentru ca Marea Britanie şi Franţa să declare, total nepregătite, război Germaniei la 3 septembrie 1939, de ce agresiunea <em>identică</em> a URSS la adresa aceleaşi Polonii din 17 septembrie 1939 a fost ignorată de democraţiile occidentale, şi de ce &icirc;n 1945 Polonia (alături de toate celelalte naţiuni est-europene) a fost <em>abandonată</em> la discreţia lui Stalin? Cum a ajuns Hitler la decizia de a ataca URSS la 22 iunie 1941, &ldquo;aliata şi prietena&rdquo; Germaniei &icirc;ncep&acirc;nd cu 23 august 1939, după ce toată viaţa fusese <em>obsedat</em> de &icirc;nfr&acirc;ngerea Germaniei &icirc;n 1918 ca urmare a angajării &icirc;ntr-un război pe două fronturi? De ce Stalin, renumit pentru meticulozitate, memorie şi atenţia acordată rapoartelor de spionaj, a <em>respins</em> (uneori brutal) sutele de avertismente privind pregătirile de invazie ale armatei germane, şi, mai mult, &icirc;n prima jumătate a anului 1941 a ordonat masarea majorităţii Armatei Roşii la frontierele de vest ale URSS? Şi lista ar putea continua.</p>
<p>Ajungem astfel la miezul problemei. &ldquo;Marele război imperialist&rdquo; proorocit şi c&acirc;ntat de propaganda sovietică &icirc;ncă din &ldquo;zilele glorioase ale lui octombrie 1917&Prime; a  izbucnit &icirc;n cele din urmă &icirc;n 1939, iar din 1941 a ajuns şi &icirc;n URSS. Niciun proverb nu se aplică mai bine istoriei URSS dec&acirc;t cel ce spune să &ldquo;<em>ai grija ce-ţi doreşti, pentru că ţi s-ar putea &icirc;nt&acirc;mpla</em>&ldquo;. &Icirc;ntrebarea esenţială care interesează &icirc;nsă aici este<strong> cum a terminat URSS războiul mult aşteptat, prin raportare la obiectivul principal urmărit &icirc;ncă dinainte de izbucnirea lui, respectiv obiectivul &ldquo;&icirc;ndeplinirii testamentului lui Lenin&rdquo;?</strong> Din orice unghi de analiză, răspunsul nu poate fi dec&acirc;t unul singur: &icirc;ntr-o situaţie strategică disperată, fără ieşire.</p>
<p><strong>&Icirc;ntre 22 iunie 1941 şi 9 mai 1945, URSS a pierdut 15% din populaţie &ndash; aproape 27 de milioane, &icirc;n imensă majoritate oameni tineri. Două generaţii de bărbaţi au fost &icirc;n mare parte nimicite.</strong> Teritoriile europene, cele mai populate şi dezvoltate &ndash; Ucraina, Belarus, vestul şi sud-vestul Rusiei &ndash; au fost literalmente &ldquo;rase la păm&acirc;nt&rdquo;, aproape 100% din infrastructură fiind distrusă. Efortul colosal de război făcut pentru &icirc;nfr&acirc;ngerea Germaniei naziste, combinat cu natura regimului stalinist, <strong>a</strong> <strong>redus societatea sovietică din 1945 la o epavă</strong>: zeci de milioane de strămutaţi sau deportaţi &icirc;n Ural sau dincolo de Ural, &icirc;n Asia, zeci de milioane de văduve, orfani, şi de familii definitiv distruse, foamete, sărăcie abrutizantă. Peste 60% din familiile nucleare existente &icirc;n URSS &icirc;n 1941 au pierdut <em>cel puţin</em> unul dintre membri p&acirc;nă la 9 mai 1945. Preţul colosal plătit pentru acestă &ldquo;victorie&rdquo; a fost egalat doar de detaliile atrocităţilor conflictului.</p>
<p><strong>Dacă regimul Putin consideră că bilanţul dezastruos al URSS din 1945 se poate defini ca o &ldquo;mare victorie&rdquo;, atunci ne putem &icirc;ngrijora &icirc;n mod </strong><em><strong>foarte</strong></em><strong> serios &icirc;ncerc&acirc;nd să ne imaginăm cam ce ar &icirc;nţelege acest regim prin &ldquo;&icirc;nfr&acirc;ngere&rdquo;. </strong></p>
<p>Ce a obţinut URSS de pe urma &ldquo;marii victorii&rdquo; din 9 mai 1945?<strong> Dreptul de a-şi exporta comunismul sclavagist-falimentar &icirc;n 6 ţări europene ghinioniste prin geografia lor, printre care şi Rom&acirc;nia, plus &icirc;ntr-o treime din Germania &ndash; treimea cea mai săracă şi slab industrializată &ndash; şi &icirc;n jumătate din oraşul Berlin, şi de a le menţine 45 de ani &icirc;n dependenţă, subdezvoltare şi izolare de restul lumii.</strong> A mai reuşit să exporte comunismul şi &icirc;n China, dar fără mari beneficii pentru ea &icirc;n final. Aşa cum mongolii lui Kublai Khan deveniseră chinezi după cucerirea Chinei, şi comuniştii lui Mao Zedong au (re)devenit rapid chinezi după ce s-au văzut stăp&acirc;ni la Beijing şi au refuzat să mai primească &ldquo;indicaţii&rdquo; de la Moscova. &Icirc;n paranteză fie spus, aici se află viciul fatal al &ldquo;doctrinei eurasiatice&rdquo; aflate azi &icirc;n vogă la Kremlin, şi av&acirc;ndu-l pe Alexandr Dughin pe post de &ldquo;mare prelat&rdquo;: o naţiune de nici 150 de milioane de oameni nu are nicio şansă să-şi menţină preeminenţa &icirc;ntr-un continent (Asia) cu peste 5 miliarde, unde China şi India, state cu istorii, culturi şi identităţi mai mult dec&acirc;t solide, au fiecare aproape 1,5 miliarde.</p>
<p><strong>După ce a pierdut 27 de milioane de oameni, URSS n-a obţinut la 9 mai 1945 nicio singură breşă strategică. </strong>Str&acirc;mtorile Bosfor şi Dardanele, Kattegat, Gibraltar, Hormuz, Malacca, Bab el-Mandab şi canalul Suez, au rămas, toate, sub controlul flotelor militare occidentale, &icirc;mpreună cu toate oceanele şi Mările Nordului şi Mediterană. După 1945, ca şi &icirc;nainte de 1939, singurele porturi prin care URSS putea să acceadă (dificil) la marea liberă au rămas Murmansk şi Vladivostok. Singurele partide comuniste europene care ar fi avut şanse rezonabile de a ajunge la putere prin alegeri libere &ndash; cele din Franţa, Italia şi Grecia &ndash; au fost neutralizate de contramăsurile lansate de SUA sub &ldquo;<em>doctrina Truman</em>&rdquo; (politice &icirc;n primele două cazuri, militare &icirc;n ultimul caz).</p>
<p>Rezum&acirc;nd,<strong> semnificaţia zilei de 9 mai 1945 pentru URSS poate fi descrisă ca &ldquo;şah mat&rdquo;</strong>. Nu numai că a ratat exportul comunismului &icirc;n toate statele vest-europene cu pondere continentală majoră, dar a eşuat şi &icirc;n efortul de a &ldquo;&icirc;nvinge&rdquo; geografia ostilă a Eurasiei de nord prin obţinerea accesului nestingherit la oceanul planetar. &Icirc;n 1945, pentru o minimă şansă de succes, URSS ar fi avut nevoie <em>cel puţin</em> de comunizarea şi satelizarea <em>&icirc;ntregii</em> Germanii, plus a Franţei şi (nordului) Italiei. Chiar şi aşa, şansele ar fi fost limitate, cu Marea Britanie, Turcia şi Spania rămase &icirc;n afara controlului său. <strong>La 9 mai 1945, ambiţiile globale ale URSS au primit lovitura de graţie</strong>. Războaiele din Coreea şi Afganistan, cele două crize ale Berlinului şi criza rachetelor din Cuba au confirmat ulterior eşecul ireparabil din 1945.</p>
<p>Dacă preşedintele Vladimir Putin ar fi <em>realmente</em> consecvent cu declaraţia sa din 25 aprilie 2005, atunci ziua de 9 mai nu numai că nu ar trebui sărbătorită cu mare fast şi &ldquo;pompă&rdquo;, dar ar trebui chiar declarată zi de doliu naţional. <strong>&ldquo;Catastrofa geopolitică&rdquo; a URSS atunci a avut loc, la 9 mai 1945, </strong>chiar dacă agonia acesteia s-a prelungit &icirc;ncă 46 de ani, p&acirc;nă la 25 decembrie 1991.</p>
<p>Pentru că &ldquo;<em>minciuna este sufletul nemuritor al comunismului</em>&rdquo; (cum genial a surprins Leszek Kolakowski), regimul comunist de la Moscova a continuat şi după 1945 să trăiască &icirc;n minciună şi negare, refuz&acirc;nd să admită că mega-eşecul strategic şi uman din 1945 s-a datorat propriei sale naturi şi <strong>politicii lui Stalin de a se alia cu Hitler &icirc;n 1939, pentru a facilita &icirc;nceperea &ldquo;marelui război imperialist&rdquo;</strong>. Vina pentru eşecul &ldquo;revoluţiei mondiale&rdquo; conduse de la Moscova a fost pusă &ndash; foarte convenabil pentru liderii sovietici &ndash; pe seama SUA, fostul aliat <em>decisiv</em> (halal recunoştinţă, s-ar putea spune). URSS n-a dus niciodată lipsă de experţi &icirc;n dezinformare. Aşa cum &ldquo;<em>marele război imperialist</em>&rdquo; din propaganda anilor 1920 şi 1930 fusese rapid rebotezat după 22 iunie 1941 &ldquo;<em>marele război pentru apărarea patriei</em>&ldquo;, c&acirc;ţiva ani mai t&acirc;rziu &ldquo;doctrina Truman&rdquo;, care prevedea &icirc;ndiguirea expansionismului sovietic prin metode prioritar <em>politice</em>, a fost prezentată populaţiei URSS ca &ldquo;<em>politică agresivă a SUA de &icirc;ncercuire a URSS</em>&ldquo;. <strong>Anti-americanismul a devenit &icirc;n 1945 ingredientul </strong><em><strong>defensiv</strong></em><strong> principal al teoriei auto-justificative a regimului comunist de la Moscova</strong>, substituindu-se treptat ingredientului <em>ofensiv</em> mesianic din vremurile &ldquo;romantice&rdquo; ale revoluţiei comuniste cu aspiraţii mondiale.</p>
<p style="padding-left: 60px"><strong>SUA şi URSS &ndash; &ldquo;</strong><em><strong>cel mai bun inamic pe care banii &icirc;l pot cumpăra</strong></em><strong>&ldquo;</strong> (Antony Sutton, istoric britanic)</p>
<p style="text-align: right">&ldquo;Măreaţă este patria noastră: &icirc;nsuşi globul păm&acirc;ntesc trebuie să se &icirc;nv&acirc;rtă 9 		   ore pentru ca uriaşa noastră patrie sovietică să intre &icirc;n noul an al biruinţelor  	sale. Va veni vremea c&acirc;nd Păm&acirc;ntului &icirc;i vor trebui pentru asta nu 9 ore, ci 24.&rdquo; (Editorialul de Anul nou, Pravda, 1 ianuarie 1941)</p>
<p>Maşina de propagandă de la Kremlin, specializată după 1945 &icirc;n demonizarea SUA, şi a Occidentului &icirc;n general, &ldquo;uită&rdquo; desigur să le reamintească ruşilor faptul că <strong>fără cele 18 milioane de tone de produse industriale şi agricole americane</strong> (armament, muniţie, 300.000 de camioane, locomotive, vagoane, nave, 11.000 de avioane de luptă, echipamente şi maşini industriale, piese de schimb, 6000 de tancuri, maşini blindate, metale rare, petrol şi derivate, &icirc;mbrăcăminte, &icirc;ncălţăminte, medicamente, ambulanţe, echipament medical, pături, corturi etc.) <strong>livrate de SUA &icirc;ncep&acirc;nd din 1941 &icirc;n baza </strong><em><strong>Lend Lease Act</strong></em><strong>, URSS ar fi riscat &icirc;n mod serios colapsul &icirc;n 1941-1942</strong>. &Icirc;n perioada culminantă a conflictului de pe frontul de Est (1942-1944), <strong>proviziile militare şi civile transportate de armata americană &icirc;n URSS prin Atlanticul de Nord şi Iran puteau satisface integral consumul zilnic, pe front, a aproape </strong><em><strong>100 de divizi sovietice</strong></em><strong> cu efective complete</strong>.</p>
<p><strong>Din cele 18 milioane de tone de furnituri militare şi civile livrate de SUA &icirc;n URSS, circa 4 milioane de tone au fost alimente</strong>, pe care &ldquo;economia&rdquo; sovietică nu era &icirc;n stare să le producă &icirc;n cantităţi decente nici pe timp de pace. Fără hrana trimisă din SUA, războiul ar fi provocat &icirc;n URSS alte miloane de victime, prin &icirc;nfometare, care s-ar fi adăugat bilanţului oricum catastrofal de 27 de milioane. Şi, apropo de metafora at&acirc;t de &ldquo;diplomatică&rdquo; a &ldquo;ruptului spinării&rdquo; aleasă de domnul ministru Lavrov pentru a trimite &icirc;n derizoriu participarea la război a aliaţilor occidentali ai URSS, să ne amintim că <strong>&ldquo;spinarea&rdquo; Germaniei naziste a fost ruptă şi de cele 3 milioane de tone de bombe aruncate asupra ei de aviaţiile americană şi britanică</strong>, care au transformat &icirc;n moloz toate marile oraşele germane, au ucis jumătate de milion de civili, au lăsat pe drumuri alte 8 milioane, au afectat grav capacitatea industriei germane de a &icirc;nlocui pierderile materiale de pe frontul de Est, şi au demoralizat grav inclusiv soldaţii germani care luptau &icirc;n URSS şi care ştiau că familiile lor sunt bombardate acasă continuu, zi şi noapte. &Icirc;n campania de bombardament strategic asupra Germaniei, aviaţia SUA au pierdut aproape 10.000 de bombardiere, cifră care merită comparată cu cea de 11.000 de avioane militare livrate URSS pe durata războiului. Practic, pentru fiecare avion militar livrat pentru a &icirc;nlocui pierderile din Europa, industria americană a livrat unul şi către URSS.</p>
<p>Valoarea echipamentelor şi mărfurilor livrate de către SUA &icirc;n URSS pe durata războiului a fost de 11,3 miliarde de dolari, ceea ce <strong>&icirc;n valoarea </strong><em><strong>actuală</strong></em><strong> a monedei americane echivalează cu aproape </strong><em><strong>200 de miliarde</strong></em><strong> de dolari</strong>. <strong>&Icirc;n istoria lumii, oriunde am căuta şi oricum am analiza cifrele şi datele, nicio ţară nu a fost vreodată ajutată de o alta, aşa cum URSS a fost ajutată atunci de către SUA</strong>. Spre comparaţie, Planul Marshall, lansat &icirc;n 1948, &icirc;nsă &icirc;n beneficiul nu a unuia, ci a 17 state europene necomuniste, a costat SUA 12,7 miliarde de dolari. <strong>Ajutorul american oferit URSS &icirc;n timpul războiului a reprezentat 89% din valoarea Planului Marshall</strong> oferit ulterior aliaţilor occidentali ai SUA. Şi să nu uităm că vorbim aici despre un stat &ndash; URSS &ndash; a cărui propagandă obişnuia să afirme &icirc;nainte de 1941 că pregăteşte &ldquo;<em>morm&acirc;ntul capitalismului</em>&rdquo; şi &ldquo;<em>ştreangul plutocraţiei</em>&ldquo;. Mare noroc pe capul URSS să fi avut asemenea aliaţi &ldquo;capitalişti&rdquo;, mai ales că <strong>cele 200 de miliarde de dolari au rămas p&acirc;nă la urmă un cadou din partea contribuabililor americani</strong>.</p>
<p>Uneori, chiar şi marii satrapi pot avea momentele lor de onestitate. <strong>&Icirc;n 1943, la conferinţa de la Teheran, Stalin a avut un astfel de moment, c&acirc;nd a declarat că</strong> &ldquo;<em><strong>fără forţa economiei americane, Aliaţii nu ar putea c&acirc;ştiga războiul cu Germania</strong></em><strong>&ldquo;</strong>. Astăzi, desigur, nimeni n-ar &icirc;ndrăzni la Moscova să-şi amintească declaraţia respectivă, deşi cultul lui Stalin a fost reanimat la niveluri nemaivăzute după &ldquo;raportul secret&rdquo; citit de Hruşciov &icirc;n 1956. Dacă oficialii ruşi de azi ţin at&acirc;t de mult la &ldquo;memoria istorică&rdquo; a URSS pe c&acirc;t clamează public, atunci nu Stalin ar fi trebuit reabilitat &ndash; care a ucis milioane de cetăţeni sovietici nevinovaţi şi, prin politici aventuriste, a trimis ulterior alte milioane direct &icirc;n malaxorul armatelor Germaniei naziste &ndash; ci preşedintele american Franklin Delano Roosevelt, care ar merita o statuie şi cel puţin un bulevard cu numele său &icirc;n fiecare oraş din Rusia. <strong>Fără colosalul ajutor american din perioada 1941 &ndash; 1945, nu este deloc sigur că URSS ar fi supravieţuit celui de-Al Doilea Război Mondial</strong>, ceea ce nu &icirc;nseamnă, deloc, că Germania nazistă l-ar fi c&acirc;ştigat (nu avea cum, era strategic terminată chiar din momentul semnării pactului Ribbentrop &ndash; Molotov), ci doar că astăzi, foarte probabil, nu ar mai fi avut cine, la Moscova, să v&acirc;nture pe sub ochii Occidentului timorat bannerul cu lozinca &ndash; &ldquo;<em>fără eroica URSS, vă m&acirc;nca Hitler pe toţi</em>&ldquo;.</p>
<p style="padding-left: 60px" lang="ro-RO"><strong>De la Lenin şi Stalin la &ldquo;doctrina Beatles &ndash; Sinatra&rdquo;</strong></p>
<p style="text-align: right" lang="ro-RO">&ldquo;Noi nu susţinem interesele naţionale, ci proclamăm că 		interesele socialismului, interesele socialismului mondial, trec &icirc;naintea intereselor  naţionale şi intereselor statului. Noi suntem apărătorii patriei socialismului&rdquo;</p>
<p style="text-align: right" lang="ro-RO">(V.I. Lenin, discurs &icirc;n faţa CC al PCUS, 14 mai 1918)</p>
<p>După parada victoriei organizată &icirc;n Piaţa Roşie din Moscova la 24 iunie 1945, <strong>timp de 20 de ani ziua de 9 mai a fost &icirc;n URSS o zi lucrătoare ca oricare alta. </strong>Din perspectiva &ldquo;promovării moştenirii lui Lenin&rdquo; nu era absolut nimic de sărbătorit &icirc;n legătură cu 9 mai 1945, şi toţi liderii sovietici, &icirc;n frunte cu Stalin, erau <em>perfect</em> conştienţi de acest fapt. Redescoperirea <strong>&icirc;n 1965</strong> a &ldquo;marii victorii&rdquo; &icirc;mpotriva Germaniei naziste a coincis cu intrarea comunismului sovietic &icirc;n faza descompunerii  brejneviste, c&acirc;nd o proptea mitologică de asemenea rezonanţă a devenit utilă discursului oficial care &icirc;ncerca disperat să găsească &ldquo;noi&rdquo; justificări ale perpetuării regimului.</p>
<p>Ajuns &icirc;n ultima zi a anului 1999 lider al unei ţări traumatizată grav de 75 de ani de comunism şi 10 ani de &ldquo;tranziţie&rdquo; cleptocratică, Vladimir Putin a decis să re&icirc;nglobeze tradiţia sovietică &icirc;n discursul oficial şi justificativ al construcţiei politice şi statale pe care o preluase. Opţiunea nu este surprinzătoare, dar, privind retrospectiv, <strong>motivaţia principală nu a fost nostalgică, ci pragmatică</strong>. &ldquo;Noul ţar&rdquo; dorea, şi doreşte, un stat care să-i satisfacă ambiţiile şi, &icirc;nainte de toate &ndash; &icirc;n line cu <strong>obsesia sovietică născută &icirc;n 1945 &ndash; ambiţia de a fi &ldquo;tratat ca egal&rdquo; de SUA</strong>.</p>
<p><strong>Problema principală a preşedintelui Putin este că patronează o entitate politico-statală care nu mai are nicio posibilitate de a reveni la forţa şi statutul global ale URSS, dar nici nu se mai poate &icirc;ntoarce la Rusia pravoslavnică</strong>, ravagiile comunismului fiind mult prea mari, prea extinse temporal (75 de ani) şi uman (4-5 generaţii devastate axiologic şi biologic). Liderul rus, fixat pe obiectivul &ldquo;parităţii cu SUA&rdquo;, ignoră faptul că Rusia este &ndash; prin istorie şi tradiţie &ndash; un stat european, ignoră şi propriile afirmaţii făcute &icirc;n rarele momente de sinceritate publică &ndash; c&acirc;nd a admis că <strong>Lenin a fost groparul Rusiei</strong> istorice &ndash; şi acţionează &icirc;n baza a ceea ce s-ar putea numi &ldquo;doctrina Beatles &ndash; Sinatra&rdquo;: <em>Back in the USSR, but in My Way</em>.</p>
<p>Putin a dorit cu ardoare un stat puternic, care sa-i sprijine ambiţia de &ldquo;a discuta de la egal la egal cu americanii&rdquo;. A crezut că nu-l poate obţine dec&acirc;t reactiv&acirc;nd mitologia politică şi propaganda originare &icirc;n URSS, pentru că <em>celelalte</em>, cele <em>autentic ruse</em>, nu mai spuneau nimic majorităţii  societăţii. A restaurat simbolurile sovietice, a reluat imnul URSS (cu alte versuri), a schimbat manualele şcolare &icirc;ntru gloria lui Stalin (care a făcut &ldquo;<em>unele greşeli</em>&ldquo;, dar nicidecum crime &icirc;mpotriva umanităţii), a dezlănţuit o propagandă revizionistă bazată pe cultul &ldquo;măreţiei URSS&rdquo;, a asezonat toată această panoplie revizionistă cu ceva mirodenii &ldquo;ortodoxe&rdquo;, &ldquo;patriotice&rdquo;, &ldquo;conservatoare&rdquo; şi &ldquo;eurasiatice&rdquo; şi, inevitabil, a ajuns şi la reinterpretarea celui de-Al Doilea Război Mondial şi a &ldquo;marii victorii&rdquo; din 9 mai 1945.</p>
<p><strong>A doua problemă a liderului de la Kremlin este că geopolitica nu este sensibilă la ambiţii, nostalgii, emoţii sau crize identitare.</strong> &ldquo;Marea paradă&rdquo; de 9 mai 2015 a reunit &icirc;n Piaţa Roşie din Moscova 10.000 de militari. La 24 iunie 1945 defilaseră peste 40.000. Dincolo de simbolistică, cam acesta este şi raportul de forţe &icirc;ntre fosta  URSS şi Rusia de azi: cel puţin 4-1. Relaţiile &icirc;ntre state se stabilesc, dintotdeauna, &icirc;n funcţie de forţa şi influenţa lor reale, nu de ambiţiile personale ale liderilor. SUA se raportează la Rusia pe baza a ceea ce Rusia <em>este</em> şi <em>face</em>, nu pe baza a ceea ce ar dori să fie, sau să redevină, şi a ambiţiilor liderilor ei.</p>
<p><strong>Pentru regimul Putin, exploatarea propagandistică a &ldquo;marii victorii&rdquo; &icirc;mpotriva Germaniei naziste reprezintă, pe &ldquo;frontul&rdquo; extern, echivalentul reginei de pe tabla de şah.</strong> Liderul de la Kremlin n-o va lăsa uşor din m&acirc;nă, pentru că ştie că &icirc;i oferă o excelentă metodă de a pune Occidentul &icirc;n defensivă. Cu cinism şi tupeu, Moscova se agaţă de fantoma lui Hitler şi confruntă capitalele occidentale cu dileme serioase, care ating nu doar slăbiciunile lor inerente &ndash; trecute şi prezente &ndash; ci şi complicităţi pe care le-ar dori uitate. <strong>Kremlinul ştie, evident, că liderii occidentali au &icirc;nchis ochii la crimele regimului stalinist, pentru că acesta a contribuit semnificativ la &icirc;nfr&acirc;ngerea regimului hitlerist</strong>. Specul&acirc;nd acest fapt, precum şi poziţiile (re)c&acirc;ştigate &icirc;n Occident după 1990 de st&acirc;nga radicală &ndash; cu precădere &icirc;n universităţi şi presă &ndash; Moscova acţionează după clasica &ldquo;metodă Corleone&rdquo; şi le transmite occidentalilor un mesaj subtil şi implicit de tipul &ldquo;<em>sunteţi la fel de vinovaţi ca şi noi, deci nu plecaţi nicăieri!</em>&ldquo;.</p>
<p style="padding-left: 60px" lang="ro-RO"><strong>Cine a &icirc;nceput Al Doilea Război Mondial?</strong></p>
<p style="text-align: right">&ldquo;Nu Germania a atacat Franţa şi Anglia, ci Franţa şi Anglia au atacat Germania, lu&acirc;ndu-şi asupra lor responsabilitatea pentru actualul război. După primele acţiuni militare, Germania s-a adresat Franţei şi Angliei cu propuneri de pace, iar Uniunea  Sovietică a sprijinit sincer propunerile de  pace ale Germaniei (&hellip;). Cercurile conducătoare ale Franţei şi Angliei au refuzat grosolan propunerile de pace ale Germaniei, la fel şi &icirc;ncercările Uniunii Sovietice de a se ajunge la o grabnică &icirc;ncheiere a războiului.&rdquo;</p>
<p style="text-align: right">(Declaraţie semnată de I.V. Stalin, Pravda, 30 noiembrie 1939)</p>
<p lang="ro-RO">
<p><a href="http://www.contributors.ro/wp-content/uploads/2019/08/2e2.png"><img decoding="async" class="aligncenter size-full wp-image-28029" title="2e" src="http://www.contributors.ro/wp-content/uploads/2019/08/2e2.png" alt="" width="500" height="309" /></a></p>
<p style="text-align: center"><em>Moscova, 23 august 1939, ziua &icirc;n care Germania s-a sinucis trăg&acirc;nd Europa după ea. Un lider (Stalin, evident satisfăcut), un strateg (generalul Boris Şapoşnikov, al 2-lea din st&acirc;nga, &icirc;n uniformă), şi doi executanţi (Molotov, la masă; Ribbentrop, &ldquo;constipat&rdquo;, al 4-lea din st&acirc;nga). Şapoşnikov a fost autorul strategiei ofensive a Armatei Roşii, şi singurul din anturajul apropiat căruia Stalin i se adresa fără &ldquo;tovarăşe&rdquo;, folosind numele de botez Boris Mihailovici. </em></p>
<p>Succesul relativ al Moscovei, nu doar &icirc;n a promova cu insolenţă o istorie a celui de-Al Doilea Război Mondial plină de falsuri interpretative epice, dar şi &icirc;n a &ldquo;expedia&rdquo; foarte repede peste o treime a ei (perioada 23 august 1939 &ndash; 22 iunie 1941), este facilitat inclusiv de prudenţa şcolilor de istorie <em>mainstream</em> din Occident &icirc;n a spune lucrurilor pe nume, dublată de o prudenţă &icirc;ncă şi mai mare a politicienilor occidentali &icirc;n a reacţiona la astfel de enormităţi propagandistice. Abilitatea Rusiei, după 1999, de a se erija &icirc;n principala, dacă nu chiar singura, &icirc;nvingătoare a lui Hitler, <strong>dar fără a explica cum a ajuns Hitler la putere, şi cine l-a ajutat să pună inţial (1939-1941) Europa pe butuci</strong>, plus agresivitatea cu care acest slogan este promovat, acţionează ca inhibitor puternic la nivelul elitelor intelectuale occidentale, unde oricum simpatizanţii liderului de la Kremlin sunt tot mai numeroşi.</p>
<p><strong>Moscova ar vrea să şteargă din memoria universală istoria primilor doi ani de război.</strong> După ce &icirc;ndelungata poziţie oficială de negare a existenţei anexelor secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov a devenit nesustenabilă odată cu dizolvarea URSS, discursul oficial rus s-a retras pe o linie de &ldquo;argumentaţie&rdquo; mai facilă, admiţ&acirc;nd existenţa trocului cu Germania nazistă, pe care &icirc;l &ldquo;justifică&rdquo; &icirc;nsă prin &ldquo;<em>necesitatea URSS de a c&acirc;ştiga timp pentru a-şi pregătiri apărarea</em>&ldquo;. Este un &ldquo;argument&rdquo; care ultragiază logica elementară: dacă URSS se &ldquo;temea&rdquo; &icirc;ntr-adevăr de o agresiune germană, cel mai bun lucru pe care-l putea face era să lase Polonia (aflată &icirc;n relaţii ostile cu Germania din martie 1939) exact acolo unde se afla, nu s-o &icirc;mpartă cu Hitler &icirc;n august 1939, oferind astfel armatei germane o frontieră terestră directă cu URSS. <strong>Fără o frontieră comună germano-sovietică, atacarea URSS de către Germania ar fi fost excepţional de dificilă (at&acirc;t militar, dar şi politic), iar atacarea URSS &ldquo;prin surprindere&rdquo; ar fi fost imposibilă</strong>.</p>
<p>Istoria Europei &icirc;n secolul 20 nu se poate &icirc;nţelege fără acceptarea faptului evident că pactul sovieto-german semnat la Moscova, la 23 august 1939, a fost <strong>actul </strong><em><strong>politic</strong></em><strong> fondator al celui de-Al Doilea Război Mondial</strong>. Actul <em>militar</em> fondator al celui de-Al Doilea Război Mondal a fost atacarea Poloniei de către Germania nazistă la 1 septembrie 1939, dar <strong>Berlinul şi Moscova au intrat ca aliate &icirc;n acel război</strong>. Stalin a fost (mult) mai inteligent dec&acirc;t Hitler, l-a lăsat pe acesta să atace primul şi să &ldquo;&icirc;ncaseze&rdquo;, două zile mai t&acirc;rziu, declaraţiile de război ale Marii Britanii şi Franţei. <strong>La 3 septembrie 1939 &ldquo;</strong><em><strong>marele război imperialist</strong></em><strong>&rdquo; a &icirc;nceput, iar URSS şi-a atins apogeul geopolitic al istoriei sale, răm&acirc;n&acirc;nd &ldquo;neutră&rdquo;, pe margine, pentru a urmări cum &ldquo;</strong><em><strong>puterile capitaliste se sf&acirc;şie &icirc;ntre ele</strong></em><strong>&ldquo;</strong>.</p>
<p>La 17 septembrie 1939, URSS a comis <em>exact</em> aceeaşi infracţiune gravă la dreptul internaţional ca şi Germania nazistă la 1 septembrie 1939: o <strong>agresiune militară neprovocată</strong> contra Poloniei. Aflate deja &icirc;n război cu Germania, Marea Britanie şi Franţa n-au judecat cu aceeaşi măsură şi nu au declarat război şi URSS, care p&acirc;nă &icirc;n vara lui 1940, deşi intrată făţiş &icirc;ntr-un tratat de &ldquo;neagresiune şi prietenie&rdquo; cu Germania nazistă, a anexat nederanjată de Occident mai mult de  jumătate din Polonia, o cincime din Rom&acirc;nia, cele 3 state baltice şi părţi din Finlanda. Raportarea radical diferită a democraţiilor occidentale faţă de cele două totalitarisme sanglante ale secolului 20 are ca zi oficială de naştere 17 septembrie 1939, şi este <strong>cheia &icirc;nţelegerii modului timorat şi defensiv &icirc;n care Occidentul răspunde, astăzi, ofensivei propagandistice a Moscovei pe subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial. </strong></p>
<p>&Icirc;n cele din urmă, adevărul istoric se va impune, indiferent de eforturile disperate ale Moscovei de a-l oculta şi răstălmăci, iar acest adevăr este că <strong>URSS, stat internaţionalist-</strong><em><strong>socialist </strong></em><strong>(comunist), a intrat &icirc;n Al Doilea Război Mondial, ca stat totalitar, agresor şi revizionist, cot la cot şi &icirc;n str&acirc;nsă &ldquo;prietenie oficială&rdquo; cu Al Treilea Reich german, stat naţional-</strong><em><strong>socialist </strong></em><strong>(nazist)</strong><em><strong>,</strong></em> <strong>de asemenea totalitar, agresor şi revizionist</strong>. P&acirc;nă la 22 iunie 1941, URSS a sprijint Germania prin livrări masive: 1,6 milioane de tone de cereale, 900.000 de tone de petrol, 500.000 de tone de minereu de fier, 300.000 de tone de fontă şi oţel, 200.000 de tone de bumbac, 200.000 de tone de fosfaţi, 140.000 de tone de magneziu, 100.000 de tone de soia, 20.000 de tone de crom, 18.000 de tone de cauciuc, 2 tone de platină. <strong>Stalin a contribuit, &icirc;ntr-o foarte mare măsură, la succesul asaltului lui Hitler asupra democraţiilor europene &icirc;n perioada 1939 &ndash; 1941.</strong> Soldaţii Wermacht-ului au fost parţial &icirc;mbrăcaţi, echipaţi şi hrăniţi de livrările din URSS, iar industria militară germană a beneficiat din plin de livrările de minereuri strategice din aceeaşi URSS. Blocada economică totală impusă de flota britanică Germaniei la 3 septembrie 1939 nu a avut vreun efect notabil &icirc;n primii 2 ani de război pentru că Stalin i-a livrat &ldquo;camaradului său&rdquo; Hitler tot ce acesta nu mai era capabil să importe de peste mări.</p>
<p>Propaganda rusă actuală are ca obiectiv şi ascunderea unui enorm &ldquo;schelet&rdquo; din dulapul istoriei recente: <strong>majoritatea celor 27 de milioane de victime sovietice din al Doilea Război Mondial au fost provocate de conflictul URSS cu cel mai apropiat &ldquo;stat prieten&rdquo; al său din Europa dinainte de 22 iunie 1941</strong>. Stalin şi acoliţii lui s-au jucat cu focul (&ldquo;revoluţia mondială&rdquo; şi alianţa cu Hitler), iar naţiunile captive &icirc;n URSS, &icirc;ncep&acirc;nd cu cea rusă, au plătit un preţ teribil din <em>acest</em> motiv. &ldquo;Rusia istorică&rdquo; invocată astăzi la Moscova la fiecare 9 mai nu putea obţine nicio victorie la 9 mai 1945, dintr-un motiv foarte simplu: nu mai exista la data respectivă, fiind deja lichidată de sat&acirc;rul CEKA/NKVD/NKGB, cu ani &icirc;nainte. <strong>Bătălia propagandistică şi ideologică pentru c&acirc;ştigarea controlului asupra interpretării istoriei războiului şi a &ldquo;zilei victoriei &ndash; 9 mai 1945&Prime; se poată strict pe agenda politică post-sovietică</strong>. Faptul că azi, cei mai mulţi dintre ruşi &ndash; expuşi unor metode de dezinformare fără egal &ndash; cred altceva, nu schimbă această evidenţă.</p>
<p>Toată lumea este de acord azi că profilul de lider al lui Hitler a fost unul de tip criminal, cu dominante obsesiv-compulsive. Nu toată lumea &icirc;şi aminteşte &icirc;nsă că una dintre obsesiile sale era evitarea de către Germania a unui război pe două fronturi. Documentele sunt edificatoare: pe c&acirc;t de mult &icirc;şi dorea un nou război &ldquo;de revanşă&rdquo; (faţă de Primul Război Mondial), pe at&acirc;t de obsedat era de riscul de a-l purta pe două fronturi, conştient că Germania nu ar avea nicio şansă &icirc;ntr-un astfel de scenariu şi ar sf&acirc;rşi &icirc;nvinsă, ca &icirc;n 1918. <strong>Manevr&acirc;nd strategic pe un plan mult superior,</strong> <strong>Stalin l-a eliberat pe Hitler de această obsesie la 23 august 1939, </strong>după ce pe tot parcursul verii &icirc;l perpelise la foc mic mim&acirc;nd, la Moscova, &ldquo;negocieri militare&rdquo; cu Franţa şi Marea Britanie pe care nu avea oricum intenţia să le finalizeze, dar care şi-au atins obiectivul de a speria Berlinul. Fără pactul Ribbentrop &ndash; Molotov (de fapt, <strong>un pact Hitler &ndash; Stalin care, foarte ciudat, nu este desemnat de istorici ca &ldquo;Pactul de la Moscova&rdquo;</strong>, după locul semnării, ca <em>toate</em> celelelte &icirc;nţelegeri internaţionale) deznodăm&acirc;ntul din 1 septembrie 1939 nu ar fi fost inevitabil. Istoricul britanic A.J.P. Taylor, unul dintre cei mai mari experţi &icirc;n originile războiului, scria despre situaţia politică din noaptea de 30/31 august 1939: &ldquo;<em>&Icirc;n 24 de ore, ruptura ar fi devenit completă</em> (n.n. &ndash; &icirc;ntre Londra şi Varşovia, ca urmare a refuzului guvernului polonez de a discuta cu Berlinul). <em>Dar Hitler nu a acordat aceste 24 de ore. El era prizonierul propriei programări</em>&ldquo;. Ar fi rămas el oare &icirc;n &ldquo;prizonieratul&rdquo; propriului calendar, şi a propriei fanfaronade, dacă n-ar fi avut garanţia lui Stalin că nu riscă un război pe două fronturi din cauza atacării Poloniei?</p>
<p style="padding-left: 60px"><strong>Stalin, prin ochii propagandei Moscovei din 2019: şi erou triumfător, şi năt&acirc;ng. Simultan? </strong></p>
<p style="text-align: right">&ldquo;TASS este &icirc;mputernicită să declare că (&hellip;) &icirc;n baza informaţiilor de care URSS 	dispune, Germania respectă &icirc;n mod neabătut condiţiile Pactului de agresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind intenţia Germaniei de a &icirc;ncălca pactul şi de comite un atac &icirc;mpotriva URSS sunt ne&icirc;ntemeiate. (&hellip;) URSS, &icirc;n cadrul politicii sale de pace, a respectat, şi intenţionează să respecte, Pactul de neagresiune Sovieto-German, deci zvonurile privind faptul că URSS se pregăteşte de război cu Germania sunt false şi provocatoare.&rdquo;</p>
<p style="text-align: right">(Comunicat oficial TASS, 13 iunie 1941)</p>
<p style="text-align: center"><a href="http://www.contributors.ro/wp-content/uploads/2019/08/3e2.png"><img decoding="async" class="aligncenter size-large wp-image-28031" title="3e" src="http://www.contributors.ro/wp-content/uploads/2019/08/3e2-751x1024.png" alt="" width="271" height="368" /></a></p>
<p><em>Dispunerea forţelor germane şi sovietice &icirc;n teren <em>(22 iunie 1941, &icirc;n momentul atacului german) </em></em></p>
<p style="text-align: center"><a href="http://www.contributors.ro/wp-content/uploads/2019/08/4e1.png"><img loading="lazy" decoding="async" class="aligncenter size-large wp-image-28032" title="4e" src="http://www.contributors.ro/wp-content/uploads/2019/08/4e1-801x1024.png" alt="" width="289" height="368" /></a></p>
<p><em> Planul de atac sovietic asupra Germaniei şi Rom&acirc;niei (&icirc;n varianta aprobată de Stalin la 15 mai 1941)</em></p>
<p>Propaganda rusă resuscitată, după 1999, din cea sovietică, de regimul Putin, vrea să convingă lumea &icirc;ntreagă că URSS, stat &ldquo;iubitor de pace&rdquo;, dar &ldquo;speriat&rdquo; de agresivitatea lui Hitler, a recurs la semnarea pactului Ribbentrop &ndash; Molotov pentru &ldquo;a c&acirc;ştiga timpul necesar&rdquo; pregătirii apărării ţării. Asta nu explică &icirc;nsă de ce, atunci, &ldquo;inocenta şi pacifista&rdquo; <strong>URSS a comis agresiuni directe, brutale şi neprovocate la adresa Poloniei, Finlandei, Estoniei, Letoniei, Litaniei şi Rom&acirc;niei</strong>, ţări care nu o ameninţau &icirc;n vreun fel, călc&acirc;nd &icirc;n picioare dreptul internaţional. URSS putea &icirc;ncheia pactul de neagresiune cu Germania fără să ceară nimic la schimb, dacă tot era &ldquo;<em>animată de politica de pace</em>&ldquo;. <strong>Chiar dacă pactul din 23 august 1939 poate fi denumit ca unul &ldquo;de neagresiune temporară&rdquo; &icirc;ntre URSS şi Germania, el a fost un </strong><em><strong>pact de agresiune</strong></em><strong> făţişă la adresa Poloniei, Rom&acirc;niei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi &ndash; implicit &ndash; a Finlandei</strong>.</p>
<p>Naraţiunea oficială de la Moscova continuă prin a &ldquo;explica&rdquo; cum Hitler a &ldquo;surprins&rdquo; cu atacul său Armata Roşie &ldquo;nepregătită&rdquo;, inclusiv ca urmare a &ldquo;ignorării&rdquo; de către Stalin a rapoartelor spionajului sovietic &ndash; probabil cel mai eficient din lume, &icirc;n acel timp &ndash; privind iminentul atac german. A urmat apoi &ldquo;<em>marele război pentru apărarea patriei</em>&ldquo;, &icirc;n care URSS a făcut cele mai mari sacrificii dintre toţi participanţii la coaliţia Naţiunilor Unite, şi la care a avut cea mai mare contribuţie (dacă nu chiar aproape singura contribuţie) la obţinerea victoriei finale, a cărei apoteoză a reprezentat-o cucerirea Berlinului de către Armata Roşie, &icirc;n mai 1945.</p>
<p>Singurul element integral autentic din această proză istorică fantastică este cel referitor la sacrificiile umane colosale (amintite mai sus) ale popoarelor din fosta URSS. Exact pe acest element liderii de la Kremlin au poziţia cea mai crispată şi ofensivă, şi nu &icirc;nt&acirc;mplător: fiind ultra-emoţional, dar şi real, poate fi folosit pentru a &icirc;nchide gura celor care nu acceptă &ldquo;la pachet&rdquo; toată istoria oficială actuală a Moscovei despre război, cu acuzaţia de &ldquo;<em>lipsă de respect faţă de memoria victimelor</em>&ldquo;. &Icirc;n fapt, nici la nivelul foştilor aliaţi, nici la nivelul foştilor adversari ai URSS din război, nu s-au consemnat vreodată (cel puţin nu la nivel oficial) gesturi de lipsă de respect faţă de victimele sovietice, sau &icirc;ncercări de negare a nivelului colosal al sacrificiilor umane din fosta URSS. Ar trebui văzut, mai degrabă, unde este &ldquo;respectul&rdquo; atunci c&acirc;nd memoria a 27 de milioane de victime este instrumentată pentru finalităţi pur politice, cum este cazul istoriei &ldquo;oficiale&rdquo; a conflictului pe care Rusia o &ldquo;rostogoleşte&rdquo; tot mai insistent &icirc;n ultimii ani.</p>
<p><strong>Acceptarea naraţiunii oficiale a Moscovei despre război, se izbeşte, inevitabil, de două inconveniente majore. Primul este de ordin intern</strong> (relativ la Rusia) şi presupune preluarea &icirc;ntregului &ldquo;pasiv&rdquo; sovietic, ca o piatră de moară agăţată de g&acirc;tul naţiunii ruse. Cum s-ar putea imagina desprinderea Rusiei de moştenirea regimului comunist, sau măcar a celui stalinist, şi vindecarea societăţii ruse de efectele &icirc;nspăim&acirc;ntătoarelor crime &icirc;mpotriva umanităţii comise de acel regim, dacă Moscova oficială &icirc;l transformă pe Stalin &icirc;n &ldquo;eroul de la 9 mai 1945&Prime; şi &ldquo;părinte vitreg fondator&rdquo; al &ldquo;noii Rusii&rdquo;? Cum vrea să convingă propaganda actuală de la Kremlin restul lumii că nu&shy;-şi găseşte liniştea pentru că memoria celor 27 de milioane de victime din război &ldquo;nu ar fi onorată corespunzător&rdquo;, <strong>c&acirc;nd ea &icirc;nsăşi nu varsă o lacrimă pentru cele 15-20 milioane de victime ale aceluiaşi regim</strong>, care nu sunt legate de războiul Germania nazistă?  Nu sunt vieţile oamenilor, &icirc;n sine, egale ca valoare? Sau are Moscova cunoştinţă de vreo &ldquo;grilă&rdquo; de ierarhizare a valorii vieţii umane, &icirc;n funcţie de cine au fost criminalii?</p>
<p><strong>Al doilea inconvenient este de ordin extern</strong>, &icirc;n sensul că priveşte alte state, cărora actuala naraţiune fantastică a Moscovei despre Al Doilea Război Mondial le impune obligatoriu şi acceptarea capitolului &ldquo;<em>eliberării Europei Centrale şi de Est de către Armata Roşie</em>&ldquo;. Evident, nu surpinde pe nimeni faptul că naţiunile care au experimentat timp de 45 de ani, pe propria lor piele, &ldquo;beneficiile eliberării&rdquo; de către URSS &icirc;n 1944-1945, nu acceptă o astfel de interpretare a istoriei recente. Ceea ce poate, cu adevărat, surprinde, este aroganţa Moscovei &icirc;n a insista cu o &ldquo;poveste&rdquo; care este nu numai falsă, dar şi profund jignitoare pentru cei cărora le este destinată. &Icirc;n definitiv, <strong>ceea ce Moscova solicită astăzi statelor foste satelite ale URSS din Europa Centrală şi de Est, este echivalent cu a cere unei familii care şi-a pierdut un membru ca urmare a unei crime să stea cu portretul criminalului pe peretele din sufragerie</strong>. Dacă tot insistă continuu cu &ldquo;suveranitatea&rdquo; &icirc;n discursul său anti-occidental, Rusia ar putea să &icirc;nceapă prin a &icirc;nţelege că şi alte state şi naţiuni sunt suverane, şi au dreptul la propria interpretare a istoriei recente. Dacă nu-şi doresc statui ale &ldquo;ostaşului sovietic eliberator&rdquo; &icirc;n pieţele publice din oraşele lor, asta nu &icirc;nseamnă &ldquo;lipsă de respect&rdquo;, ci dimpotrivă, respect pentru propria istorie şi pentru memoria două generaţii distruse fără vina lor, &icirc;ntr-un război decis peste capetele lor, şi prin consecinţele acelui război.</p>
<p><strong>Vindecarea rănilor &icirc;ncă incomplet &icirc;nchise ale războiului nu este şi nu va fi posibilă fără asumarea </strong><em><strong>integrală</strong></em><strong> a adevărului istoric, de către </strong><em><strong>toţi</strong></em><strong> participanţii, inclusiv a părţilor acestui adevăr neplăcute politic sau care nu se &icirc;nscriu &icirc;n categoria &ldquo;motivelor retrospective de m&acirc;ndrie naţională&rdquo;</strong>. Dacă Germania şi-a asumat integral responsabilitate pentru crimele abominabile &icirc;mpotriva umanităţii comise de Al Treilea Reich german &icirc;ntre 1933 şi 1945, <strong>dacă statele central-est europene &ndash; inclusiv Rom&acirc;nia &ndash; şi-au asumat responsabilitatea integrală a istoriei lor recente, inclusiv realitatea tragică a implicării &icirc;n, şi participării la, Holocaust &icirc;n anii alianţei cu Germania nazistă</strong>, sau dominaţiei acesteia pe teritoriile lor naţionale, &icirc;n schimb Rusia nu numai că nu a făcut vreun pas spre asumarea istoriei sale recente, dar persistă, cu tendinţă evidentă de agravare &icirc;n ultimii ani, &icirc;n manipularea istoriei prin glorificarea unui regim criminal, cu scopuri evident (geo)politice. Un criminal &icirc;n masă (viclean şi calculat) care ucide un alt criminal &icirc;n masă (psihopat şi isteric), fost complice &icirc;ntru crimă, nu devine prin asta, automat, &ldquo;model şi st&acirc;lp de bază al societăţii&rdquo;, chiar dacă <em>nimeni</em> nu-l pl&acirc;nge pe criminalul ucis. Moscova ar trebui să se străduiască mai mult &icirc;n a pătrunde acest adevăr elementar, c&acirc;t mai este timp.</p>
<p>Sunt multe alte elemente insuficient lămurite &icirc;n legătură cu &ldquo;marele război patriotic&rdquo; transformat &icirc;n mit politic (re)fondator de regimul Putin. &Icirc;n 1812, armata lui Napoleon care a invadat Rusia a mărşăluit 2 luni şi jumătate p&acirc;nă a reuşit să angajeze prima bătălie cu armata rusă. Ţarul Alexandru I, care dispunea de informaţii mult mai sumare despre inamic dec&acirc;t cele pe care Stalin le-a avut &icirc;n 1941, a adoptat o strategie defensivă, retrăg&acirc;ndu-şi forţele mult &icirc;n interior pentru a-i epuiza pe francezi, reuşind astfel să c&acirc;ştige războiul cu pierderi rezonabile. &Icirc;n ce priveşte situaţia din 1941, propagandiştii de la Kremlin nu au nicio explicaţie logică pentru faptul că <strong>14 armate sovietice (primul eşalon strategic al Armatei Roşii, cu 171 de divizii şi 3 milioane de soldaţi) erau &ldquo;lipite&rdquo; de frontierele de vest ale URSS la 22 iunie 1941, iar alte 3 armate (al doilea eşalon strategic, cu 57 de divizii şi aproximativ 1 milion de soldaţi, aflat &icirc;n faza de completare a efectivelor) se aflau &icirc;n faza finală de mobilizare la circa 100-200 de kilometri spre est</strong>. Toate au fost victime sigure, fiind &icirc;ncercuite şi distruse sau devastate &icirc;n primele săptăm&acirc;ni ale <em>blitzkrieg</em>-ului german. <strong>Din cei 11 milioane de militari pierduţi de URSS &icirc;n război, 40% au fost pierderile provocate de asaltul iniţial german, &icirc;ntre iunie şi noiembrie 1941.</strong> O cifră frapantă, care trimite la o mare &icirc;ntrebare: de ce era grosul armatei sovietice din 1941 masat la frontierele de vest ale URSS?</p>
<p>La mijlocul lunii iunie 1941, odată terminate pregătirile pentru ofensiva contra URSS, Germania avea &ldquo;lipită&rdquo; pe frontiera de est (mai exact pe linia de demarcaţie rezultată din pactul Ribbentrop-Molotov), o armată de 3,8 milioane de soldaţi (cifră care includea efectivele aliate, rom&acirc;neşti şi finlandeze). Pentru o armată care pregătea o ofensivă, dispunerea &icirc;n teren era firească. Ciudăţeniile apar &icirc;nsă la analiza dispunerii Armatei Roşii, adică a armatei unui stat care &ndash; ne spune p&acirc;nă azi istoria oficială de la Moscova &ndash; era &ldquo;iubitor de pace&rdquo;, se pregătrea &ldquo;de apărare&rdquo; şi &ldquo;se temea&rdquo; de agresiunea Germaniei naziste (suficient de mult &icirc;nc&acirc;t să &icirc;ncheie pactul din 1939 pentru &ldquo;a c&acirc;ştiga timp&rdquo;). <strong>La 21 iunie 1941, URSS avea 3 milioane de soldaţi &ldquo;lipiţi&rdquo; de frontierele cu Germania şi Rom&acirc;nia, &icirc;ncă 1 milion puţin mai spre est, şi alţi 1,5 milioane deja &icirc;ncorporaţi, rezult&acirc;nd un total de 5,5 milioane de soldaţi, sensibil mai mulţi dec&acirc;t Germania şi aliaţii ei</strong>. &Icirc;n plus, ordinele de &icirc;ncorporare fuseseră trimise spre alţi 14 milioane de cetăţeni sovietici, contur&acirc;nd tabloul unei mobilizări totale de război, lansate evident &icirc;nainte de atacul german din 22 iunie 1941. Spre comparaţie, Germania avea să introducă mobilizarea totală a populaţiei şi economiei pentru efortul de război abia &icirc;n februarie 1943, după &icirc;nfr&acirc;ngerea de la Stalingrad.</p>
<p><strong>Analiza dispunerii Armatei Roşii &icirc;n teren, &icirc;n iunie 1941, nu sugerează intenţii defensive.</strong> Dacă URSS &ldquo;se pregătrea pentru apărare&rdquo;, şi av&acirc;nd &icirc;n vedere că era statul european cu cel mai vast teritoriu, deci avea cea mai amplă &ldquo;ad&acirc;ncime strategică&rdquo; şi cele mai bune opţiuni tactice pentru a evita &ldquo;lovituri prin surprindere&rdquo; la frontieră, ce căutau atunci 3-4 milioane de soldaţi sovietici &ldquo;aglomeraţi&rdquo; la frontrierele de vest, sau &icirc;n apropierea acestora, &icirc;n poziţii extrem de expuse, unde au şi fost nimiciţi sau luaţi prizonieri de armata germană &icirc;n primele săptăm&acirc;ni de război? <strong>Orice student la o academie militară care ar propune un &ldquo;dispozitiv defensiv&rdquo; de tipul celui pe care URSS l-a avut &icirc;n 1941, ar fi &icirc;ndrumat imediat spre o carieră civilă</strong>. Să fi fost conducerea sovietică din 1941, &icirc;n frunte cu Stalin, alcătuită din năt&acirc;ngi şi incompetenţi? Stalin trimisese la moarte, &icirc;n anii Marii Terori (1936-1938), zeci de mii de ofiţeri ai Armatei Roşii, pentru greşeli imaginare sau minore, sau pur şi simplu pentru a-i &ldquo;motiva&rdquo; pe cei lăsaţi &icirc;n viaţă să execute imediat şi fără comentarii orice ordin. Cu toate acestea, ofiţerii superiori sovietici care au condus mobilizarea din 1941 şi desfăşurarea Armatei Roşii &icirc;n apropierea frontierelor de vest &ndash; fapt care a contribuit decisiv la dezastrul din primele luni de război şi la ocuparea unei mari părţi a teritoriului european al URSS de către armata germană &ndash; nu au fost deranjaţi de Stalin nici cu o &ldquo;mustrare scrisă&rdquo;, mulţi termin&acirc;nd războiul cu grade de mareşal sau general, &icirc;ncărcaţi de onoruri şi decoraţii. <strong>Stalin a trimis la moarte milioane de cetăţeni sovietici nevinovaţi, dar cu comandanţii săi militari care au &ldquo;gestionat&rdquo; &icirc;ntre iunie şi decembrie 1941 un dezastru militar &icirc;n care URSS a pierdut aproape 5 milioane de soldaţi şi &icirc;n care a fost la un pas de colaps, a fost &ldquo;milos&rdquo; şi le-a mai dat o şansă</strong>.</p>
<p>Săptăm&acirc;nile premergătoare atacului &ldquo;prin surprindere&rdquo; al Germaniei naziste au consemnat <strong>o serie de &ldquo;ciudăţenii&rdquo; fără precedent, pe care istoriografiile recepte actuale din Occident</strong> (pentru a nu mai vorbi de cea oficială rusă) <strong>nu reuşesc de 80 de ani să le &ldquo;pună cap la cap&rdquo; şi să le explice</strong> coerent. La <strong>5 mai 1941</strong>, &icirc;ntr-o cuv&acirc;ntare &icirc;n faţa absolvenţilor academiilor militare sovietice din acel an, Stalin iese din &ldquo;reţinere&rdquo; şi anunţă că &ldquo;<em>Germania este cel mai probabil inamic al URSS &icirc;n viitorul război, care poate &icirc;ncepe cel mai devreme </em><em><strong>&icirc;n 1942</strong></em>&ldquo;. Discursul a fost clasificat &ldquo;secret de stat&rdquo;, dar lista benefeciarilor, incluz&acirc;ndu-i pe comandanţii de mari unităţi şi unităţi din Armata Roşie, a ajuns la c&acirc;teva mii de persoane. &Icirc;şi făcea Stalin vreo iluzie că un &ldquo;secret&rdquo; diseminat la c&acirc;teva mii de beneficiari mai răm&acirc;ne secret mult timp după aceea? Atunci, de ce a &ldquo;scăpat&rdquo; totuşi mesajul? A doua zi, <strong>6 mai 1941</strong>, misterul s-a ad&acirc;ncit vertiginos: Stalin a preluat oficial funcţia de &ldquo;<em>preşedinte al Sovietului Comisarilor Poporului</em>&ldquo;, care &icirc;n jargonul sovietic desemna funcţia de prim ministru al URSS. Ca secretar general al PCUS din 1922, Stalin avea, după moartea lui Lenin &icirc;n 1924, puteri discreţionare, prin care putea ordona &icirc;n impunitate orice &ldquo;pe linie de partid&rdquo;, răspunderea revenind &icirc;nsă, integral, &ldquo;tovarăşilor cu funcţii pe linie de stat&rdquo;, respectiv &ldquo;comisarilor poporului&rdquo; (miniştrilor), comandanţilor militari, şi subalternilor acestora. Stalin, neav&acirc;nd nicio funcţie oficială <em>&icirc;n stat</em>, era &ldquo;deasupra&rdquo; sistemului, arunc&acirc;nd constant responsabilitatea pentru &ldquo;efectele colaterale&rdquo; ale dictaturii sale asupra executanţilor, care erau cel mai adesea &ldquo;lichidaţi&rdquo; pentru &ldquo;sabotaj&rdquo;, &ldquo;trădare&rdquo;, &ldquo;spionaj&rdquo; etc. <strong>Ce l-a determinat, &icirc;n aceste condiţii, pe Stalin să-şi asume oficial, &icirc;n văzul &icirc;ntregii URSS, responsabilitatea pentru guvernarea ţării, tocmai &icirc;n mai 1941</strong>, c&acirc;nd informaţiile privind apropiatul conflict cu Germania &ldquo;curgeau&rdquo; din toate părţile?</p>
<p>La <strong>13 iunie 1941</strong>, &ldquo;conducerea URSS&rdquo; (adică Stalin) a remis spre publicare agenţiei oficiale de presă TASS comunicatul care, practic, anunţa că zvonurile cu privire la pregătirea unei agresiuni germane contra URSS sunt &ldquo;ne&icirc;ntemeiate&rdquo;, iar zvonurile privind pregătirea unei agresiuni sovietice la adresa Germaniei sunt &ldquo;false şi provocatoare&rdquo;. Reţine atenţia, din start, <strong>catalogarea diferită a celor două &ldquo;categorii de zvonuri&rdquo;</strong>: pentru oricine este familiarizat cu jargonul represiv-totalitar sovietic, diferenţa dintre &ldquo;<em>ne&icirc;ntemeiat</em>&rdquo; şi &ldquo;<em>provocator</em>&rdquo; era cam aceeaşi cu diferenţa dintre (cel puţin) 10 ani de muncă silnică &icirc;n Gulag şi un glonţ &icirc;n ceafă, <strong>limbajul ales indic&acirc;nd, &icirc;n mod evident, furia mult mai mare a liderului sovietic faţă de zvonurile referitoare la intenţiile sale, dec&acirc;t faţă de zvonurile referitoare la intenţiile lui Hitler</strong>. Privit retrospectiv, din perspectiva atacului german care a avut loc <em>o săptăm&acirc;nă mai t&acirc;rziu</em>, comunicatul TASS din 13 iunie 1941 pare opera unui năt&acirc;ng sau arierat mintal. &Icirc;nsă chiar &icirc;n aceeaşi zi, unităţile primului eşalon strategic al Armatei Roşii, au primit ordin de deplasare &icirc;n <em>imediata</em> vecinătate a frontierelor de vest ale URSS. Stalin era renumit pentru natura paranoică, bazată pe ne&icirc;ncredere şi suspiciune, căreia i-au căzut victime sute dintre colaboratorii săi apropiaţi şi mii de lideri bolşevici din &ldquo;vechea gardă&rdquo; de la 1917. <strong>Iar naraţiunile istorice care domină actualmente &ldquo;piaţa&rdquo; (&icirc;ncep&acirc;nd cu cea de la Moscova) vor să-şi convingă audienţele că, dintre toţi cu care &ldquo;a lucrat&rdquo;, Stalin a avut o singură persoană &icirc;n care a avut &icirc;ncredere &ndash; Hitler</strong>. Dacă Stalin a emis un comunicat oficial la 13 iunie 1941 &icirc;n care a spus că are &icirc;ncredere că Hitler &ldquo;<em>respectă neabătut pactul de neagresiune</em>&rdquo; din 1939, asta nu &icirc;nseamnă că a crezut o clipă ce a declarat, ci doar că a avut un motiv foarte serios &ldquo;să facă pe prostul&rdquo; &icirc;n mod public.</p>
<p>La <strong>16 iunie 1941</strong> Stalin a primit de la şeful informaţiilor externe din NKVD informaţia &ndash; av&acirc;nd ca sursă un ofiţer superior din <em>Luftwaffe</em>, aviaţia militară a Germaniei &ndash; că atacul german asupra URSS &ldquo;poate &icirc;ncepe &icirc;n orice moment&rdquo;. A rămas celebră rezoluţia pusă de Stalin pe raportul respectiv, prin care serviciul de spionaj sovietic era &icirc;ndrumat &ldquo;să-şi trimită sursa dezinformatoare la originea mamei lui&rdquo; (&icirc;n rusă, suna mult mai rău). </p>
<p><img decoding="async" src="https://liewar.ru/images/rezol.files/image002.jpg" alt="" /></p>
<p>La momentul respectiv, informaţiile din surse de <em>intelligence</em> de primă m&acirc;nă &ldquo;curgeau&rdquo; la Moscova de luni bune, adăug&acirc;ndu-se informaţiilor oferite (gratis) de SUA şi Marea Britanie, care susţineau acelaşi lucru. &Icirc;n paranteză fie spus, <strong>armata şi serviciul diplomatic din Germania erau &ldquo;sită&rdquo;, fiind penetrate de spionajul sovietic &icirc;n </strong><em><strong>toate</strong></em><strong> punctele cheie</strong>. &Icirc;n mod constant, Stalin primise informaţiile respective cu ne&icirc;ncredere, ceruse supra-verificări, lămuriri etc., ocazional reacţionase nervos. Rezoluţia vulgară pusă de Stalin pe raportul din 16 iunie 1941 nu &ldquo;demonstrează&rdquo; &icirc;nsă că acesta a refuzat &ldquo;p&acirc;nă la final&rdquo; să accepte realitatea concentrării armatei germane la frontiera de vest a URSS. Nu exista nicio şansă ca dictatorul sovietic să fi ignorat acest fapt, iar furia sa arată doar că <strong>nu avea nevoie de o astfel de informaţie </strong><em><strong>exact</strong></em><strong> &icirc;n acel moment, c&acirc;nd ordonase Armatei Roşii să se concentreze &ldquo;simetric&rdquo; de cealaltă parte a frontierei</strong>, şi c&acirc;nd &ldquo;avea nevoie să creadă&rdquo; că logica sa era corectă.</p>
<p>&Icirc;n fapt, <strong>Stalin nu a &ldquo;ignorat&rdquo; nici un rapoart de </strong><em><strong>intelligence</strong></em><strong> care i-a ajuns pe birou &icirc;nainte de 22 iunie 1941, şi nu a avut vreun dubiu că Hitler &icirc;şi masează trupele pe frontiera cu URSS</strong>, dar interpretarea sa a fost una &ldquo;politică&rdquo; (o &icirc;ncercare de intimidare din partea lui Hitler) pentru că, <strong>pur şi simplu nu a crezut că Germania, prinsă deja &icirc;ntr-un război cu Marea Britanie (&icirc;n &ldquo;spatele&rdquo; căreia se aflau SUA, cu resurse practic inepuizabile), ar fi putut risca un război şi cu URSS.</strong></p>
<p><strong>Dacă &icirc;n 1939 Hitler a fost păcălit de viclenia lui Stalin, &icirc;n 1941 Stalin a fost cel păcălit, de nebunia lui Hitler.</strong> Istoricii care insistă pe &ldquo;orbirea&rdquo; lui Stalin din 1941 &ldquo;uită&rdquo; să amintească că din sutele de rapoarte primite de la NKVD şi GRU, Stalin &icirc;şi formase o imagine de detaliu, corectă, asupra armatei germane din acel moment (ceea ce nu era deloc cazul cu Hitler, relativ la armata sovietică), deci ştia că Armata Roşie este net superioară Wermacht-ului la toţi indicatorii, superioritate care mergea p&acirc;nă la 8-1 la tancuri, 3-1 la aviaţie şi 5-1 la artilerie, fără a mai menţiona rezerva sovietică de recrutare pe termen scurt de 14 milioane de oameni, la care Germania putea doar visa. Alt detaliu, doar aparent minor: agenţii recrutaţi de GRU &icirc;n Ministerul Economiei de la Berlin au raportat la Moscova că, p&acirc;nă &icirc;n iunie 1941, armata germană nu lansase către industrie comenzi pentru hainele de iarnă necesare celor aproape 4 milioane de soldaţi masaţi la frontiera URSS. Trăg&acirc;nd linie, <strong>Stalin nu avea cum să creadă, aplic&acirc;nd logica de bază, că Hitler va ataca cu 3.300 de tancuri o armată care avea 24.000 de tancuri, şi nici că-şi va trimite soldaţii &icirc;n URSS doar cu haine de vară &icirc;n dotare</strong>. &Icirc;n logică &ldquo;liniară&rdquo;, Hitler &ldquo;nu putea&rdquo; să atace, şi totuşi a făcut-o. Şi inclusiv sursele sovietice de după 1945 (memoriile comandanţilor militari, de exemplu) indică aceeaşi concluzie: dezastrul militar al URSS din 1941, care a stat la baza pierderii a 27 de milioane de cetăţeni, s-a datorat faptului că <strong>armata germană a atacat &rdquo;&icirc;n cel mai prost moment cu putinţă&rdquo; pentru armata sovietică, respectiv c&acirc;nd aceasta era &icirc;n proces de concentrare-organizare pe frontiera de vest şi de mobilizare generală &icirc;n interior</strong>. Cu siguranţă, mişcările Armatei Roşii din prima parte a anului 1941 nu au vizat &ldquo;str&acirc;ngerea recoltei&rdquo;: <strong>nici Hitler, nici Stalin, nu au avut vreun moment intenţia să respecte pactul Ribbentrop-Molotov, &icirc;n principal pentru că regimurile totalitare, de factură criminală, nu-şi respectă, prin &ldquo;definiţie&rdquo;, angajamentele</strong>. Pentru Europa &icirc;nsă, consecinţele au fost funeste.</p>
<p>&ldquo;<em>Chestiunea rusă la sf&acirc;rşit de secol XX</em>&rdquo; (descrisă de Alexandr Soljeniţ&icirc;n &icirc;n cartea omonimă), conţine o concluzie valabilă şi pentru &icirc;nţelegerea celui de-Al Doilea Război Mondial: <strong>sursa principală a relelor abătute asupra Rusiei este politica externă tradiţional eronată a Moscovei</strong>, bazată pe mesianisme iluzorii şi fără speranţă (&icirc;n trecut &ldquo;a 3-a Romă&rdquo; şi &ldquo;revoluţia comunistă mondială&rdquo;, astăzi &ldquo;eurasianismul&rdquo;). Rusia nu a avut &icirc;nsă niciodată <em>soft power</em>-ul necesar pentru a inspira şi, mai ales, susţine asemenea mesianisme. Dacă ar fi ca Rusia să extragă o concluzie din istoria (reală a) războiului, ar fi aceea că <strong>s</strong><strong>ingura sa opţiune reală constă &icirc;n acceptarea originilor europene şi occidentale ale ţării</strong>, &icirc;n lichidarea cultului mumiei lui Lenin şi regimului fondat de acesta (cu excepţia lui Gingis Han, nimeni n-a făcut ruşilor mai mult rău dec&acirc;t Lenin, dar Moscova oficială &icirc;l onorează &icirc;n continuare, ceea ce spune multe), şi &icirc;n alăturarea sinceră la concertul naţiunilor democratice europene &ndash; ca stat mare şi important, fără &icirc;ndoială, dar nu &ldquo;special&rdquo;, nici &ldquo;mesianic&rdquo;, şi nicidecum privilegiat. Singura ieşire a Rusiei din dezastrul comunist, este spre Vest, prin &ndash; şi cu &ndash; Europa. Iluziile &ldquo;eurasiatice&rdquo;, adică &ldquo;joaca de-a Asia&rdquo; pentru a impresiona SUA, antrenează riscuri cu potenţial grav &icirc;n primul r&acirc;nd pentru Rusia. Cel t&acirc;rziu la orizontul anului 2050 Asia va fi &icirc;n măsură să &ldquo;&icirc;nghită&rdquo; (fără probleme de digestie) o Rusie auto-izolată de Europa şi Occident. Decidenţii ruşi ar trebui să ştie asta&hellip;dar şi Stalin <em>ştia multe</em>, &icirc;nainte de 22 iunie 1941.</p>
<p style="padding-left: 60px"><strong>Drumul lui Hitler spre putere: &ldquo;planul Young&rdquo; şi tovarăşii Stalin şi </strong><em><strong>Th&auml;lmann</strong></em></p>
<p style="text-align: right">&ldquo;Cu excepţia lui Hitler, Lenin a fost cel mai mare om, iar 			     diferenţele  dintre  comunism şi concepţia lui Hitler sunt foarte mici&rdquo; <em> (Joseph Gobbels, citat de corespondentul New York Times &icirc;n Germania, &icirc;n ediţia din 28 noiembrie 1925, articolul &ldquo;</em><em>Revolte hitleriste la Berlin</em><em>&ldquo;, pag. 4)</em></p>
<p style="text-align: right">&ldquo;Dacă la un oarecare capăt va &icirc;ncepe zguduirea revoluţionară                			      a Europei, acesta va fi Germania, iar victoria revoluţiei &icirc;n Germania &icirc;nseamnă victoria revoluţiei internaţionale&rdquo; (I.V. Stalin, 1923)</p>
<p style="text-align: right"><em>&ldquo;Nu se poate termina cu capitalismul, fără să se termine mai &icirc;nt&acirc;i cu social-democraţia&rdquo; </em>(I.V. Stalin, editorial &icirc;n Pravda, 7 noiembrie 1927)</p>
<p><em> </em></p>
<p><a href="http://www.contributors.ro/wp-content/uploads/2019/08/5e1.png"><img loading="lazy" decoding="async" class="aligncenter size-full wp-image-28033" title="5e" src="http://www.contributors.ro/wp-content/uploads/2019/08/5e1.png" alt="" width="500" height="350" /></a></p>
<p><em>Hitler, &icirc;ncă umil, sub privirile dispreţuitoare ale preşedintelui Hindenburg (1933)</em></p>
<p>Majoritatea cov&acirc;rşitoare a manualelor de istorie utilizate &icirc;n şcolile democraţiilor occidentale continuă să propage o idee nu mult diferită de cea prezentă &icirc;n manualele utilizate &icirc;n timpul războiului rece &icirc;n statele comuniste: &ldquo;<em>Pe fondul efectelor provocate &icirc;n Germania de criza mondială a sistemului capitalist, izbucnită &icirc;n 1929, Hitler a ajuns la putere &icirc;n 1933 prin alegeri libere</em>&ldquo;. Criza economică mondială dintre 1929 &ndash; 1933 a fost c&acirc;t se poate de reală, dar şocul ei iniţial a fost resimţit &icirc;n special &icirc;n SUA, nu &icirc;n Europa. Ceea ce a făcut din Germania o victimă majoră (şi sigură) a crizei a fost &ldquo;planul Young&rdquo; din ianuarie 1930, care a &ldquo;restructurat&rdquo; reparaţiile de război datorate de Germania puterilor &icirc;nvingătoare din 1918, conform Tratatului de la Versailles, fixate &icirc;n 1921 la ameţitoarea sumă de <strong>132 miliarde mărci-aur, respectiv 250% din PIB-ul Germaniei &icirc;n 1913</strong>. Această &ldquo;notă de plată&rdquo;, care a avut un rol determinant, &icirc;ncă dinainte de 1929, &icirc;n subminarea democraţiei parlamentare a Republicii de la Weimar (1918 &ndash; 1933), prin alimentarea celor două extremisme &ndash; naţional-socialist şi comunist &ndash; rezultase din 3 cifre: la <strong>12 miliarde mărci-aur</strong> au fost evaluate distrugerile provocate de armatele germane pe teritoriile ocupate ale Aliaţilor (inclusiv &icirc;n Rom&acirc;nia); <strong>38 de miliarde mărci-aur</strong> constituiau datoriile făcute de Franţa şi Marea Britanie &icirc;n SUA, pentru a-şi finanţa cheltuielile de război, datorii care au fost, astfel, &ldquo;transferate&rdquo; Germaniei &icirc;nvinse; <strong>partea cea mai consistentă, de 82 miliarde mărci-aur, avea caracter strict </strong><strong>punitiv</strong><strong>, şi nu avea altă justificare &icirc;n afară de articolul din Tratatul de la Versailles care atribuia Germaniei &ldquo;</strong><strong>&icirc;ntreaga responsabilitate pentru declanşarea</strong><strong>&rdquo; Primului Război Mondial</strong> (ceea ce reprezenta o exagerare serioasă &icirc;n interpretarea evenimentelor din 1914, şi care a constituit principala sursă de alimentare a propagandei revizioniste a Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani &ndash; NSDAP/nazist, condus de Adolf Hitler).</p>
<p>&ldquo;Planul Young&rdquo; a redus factura totală a Germaniei la 112 miliarde mărci-aur, eşalon&acirc;nd plăţile pe 58 de ani (cifră care, odată anunţată, a inflamat şi mai mult propaganda nazistă, care a denunţat &ldquo;&icirc;nrobirea a trei generaţii germane de către străini&rdquo;), şi a fixat o rată anuală de rambursare de 2 miliarde mărci-aur (3% din PIB-ul Germaniei &icirc;n 1930), din care <strong>o treime absolut obligatorie şi </strong><strong>prioritară faţă de orice altă plată</strong><strong> a statului german, inclusiv faţă de plăţile &icirc;n contul datoriei externe</strong>. Deşi &icirc;nsoţit de unele concesii &ndash; promisiunea Franţei de a-şi retrage trupele de ocupaţie din Renania &icirc;n 1930, cu 5 ani mai devreme faţă de prevederile Tratatului de la Versailles, &icirc;ncetarea &ldquo;supervizării&rdquo; de către Aliaţi a Băncii Naţionale şi a căilor ferate germane, şi dizolvarea Comisiei Aliate pentru Reparaţii &ndash; &ldquo;planul Young&rdquo; a dat o lovitură nimicitoare economiei germane, deoarece <strong>i-a distrus, practic, capacitatea de finanţare</strong> prin &icirc;mprumuturi externe.</p>
<p>&Icirc;n plină criză economică mondială &ndash; care făcuse deja creditele externe mai scumpe şi mai greu de obţinut &ndash; constr&acirc;ngerea Germaniei, printr-un tratat internaţional, să achite anual, &ldquo;fără discuţii şi fără excepţie&rdquo;, cel puţin 650 milioane mărci-aur, &icirc;naintea oricăror altor plăţi externe sau interne, <strong>a avut ca efect imediat</strong> <strong>dispariţia creditorilor externi</strong>, care s-au speriat &ndash; justificat, din perspectiva lor &ndash; că după plaţile respective bugetul Germaniei nu va avea capacitatea de a rambursa şi &icirc;mprumuturile de la bănci private. &Icirc;n plus, guvernul german, confruntat cu o astfel de &ldquo;plată obligatorie anuală&rdquo; &icirc;ncep&acirc;nd chiar din 1930, a fost obligat să ia <strong>măsuri imediate de reducere a cheltuielilor</strong> pentru a forţa un excedent bugetar, adică exact ce nu trebuia făcut &icirc;n timpul unei recesiuni economice. S-a deschis astfel o spirală a subfinanţării şi decapializării, care <strong>a condus, &icirc;n vara anului 1931, la prăbuşirea unei mari părţi a sistemului financiar-bancar din Germania</strong> (mai multe bănci mari au falimentat) şi la o &icirc;ncetare parţială de plăţi.</p>
<p>Este cel puţin ciudat că naraţiunile istorice ale ascensiunii lui Hitler la putere insistă pe criza economică declanşată &icirc;n SUA &icirc;n 1929, dar nu intră &icirc;n <strong>detaliile crahulului financiar-bancar din 1931, </strong><strong>din Germania</strong><strong>, care a fost unul dintre cele mai mari dezastre economice ale istoriei moderne</strong>. Pentru a evita o catastrofă totală, guvernul de la Berlin a fost obligat să adopte măsuri de austeritate draconice (cei care jonglează azi, politic, &icirc;n Europa, cu &ldquo;denunţarea austerităţii&rdquo;, ar putea să analizeze mai atent istoria Germaniei &icirc;n perioada 1930 &ndash; 1932, pentru a pătrunde mai bine sensul termenului &ldquo;austeritate&rdquo;). Urmările s-au văzut &icirc;n 1932: producţia industrială s-a prăbuşit cu 42% faţă de 1928, iar <strong>numărul şomerilor a sărit la peste 6 milioane, reprezent&acirc;nd peste 30% din forţa de muncă</strong> (&icirc;nainte de introducerea &ldquo;planului Young&rdquo; erau 1,5 milioane de şomeri). &Icirc;n 1932, zeci de milioane de germani &ldquo;făceau foamea&rdquo; la propriu, iar mulţi chiar mureau, la 14 ani după război, ca urmare a mizeriei economice generale.</p>
<p>Efectele politice au fost inevitabile şi spectaculoase. După aproape un deceniu de propagandă &ldquo;turbată&rdquo;, revizionistă, populistă, antisemită etc., NSDAP-ul lui Hitler era &icirc;ncă, &icirc;n 1928, un partid &ldquo;de buzunar&rdquo;. <strong>La alegerile din 20 mai 1928, a obţinut 2,6% din voturi</strong> şi 12 deputaţi, ultimul loc (8 din 8) &icirc;ntre partidele parlamentare. Spre comparaţie, la aceleaşi alegeri, organizate &icirc;ntr-un perioadă c&acirc;nd economia germană &ldquo;duduia&rdquo;, KPD (comuniştii germani, afiliaţi &ndash; şi subordonaţi &ndash; Cominternului stalinist) a obţinut 10,6% din voturi şi 54 de deputaţi, respectiv locul 4 din 8.</p>
<p>Următoarele alegeri au avut loc &icirc;n Germania la <strong>14 septembrie 1930</strong>, c&acirc;nd efectele conjugate ale crizei economice mondiale izbucnite &icirc;n octombrie 1929 şi ale &ldquo;planului Young&rdquo; din ianuarie 1930 deja &ldquo;muşcaseră&rdquo; ad&acirc;nc. <strong>Naziştii au obţinut 18,3% din voturi</strong>, respectiv 107 deputaţi &ndash; de departe cel mai mare salt din istoria electorală a Republicii de la Weimar: de 7 ori mai multe voturi, respectiv de 10 ori mai mulţi deputaţi, &icirc;n 2 ani. <strong>&Icirc;n 1930, dintr-un partid marginal şi zgomotos, ignorat de imensa majoritate a societăţii germane, NSDAP a ajuns al doilea partid parlamentar</strong>, după social-democraţi (SPD). Comuniştii s-au descurcat şi ei bine, obţin&acirc;nd 13,1% din voturi şi 77 de deputaţi, respectiv locul 3 &icirc;ntre partide.</p>
<p>Fără criza economică izbucnită &icirc;n 1929 şi manevrarea greşită de către democraţiile occidentale a problemei reparaţiilor de război datorate de Germania, NSDAP nu ar fi ajuns niciodată un partid de mari dimensiuni, cu &ldquo;acoperire&rdquo; şi audienţă naţională. Aici, toată lumea este de acord. Problema este &ndash; ca &icirc;n multe alte cazuri &ndash; că diavolul se ascunde &icirc;n detalii, şi mulţi fac următorul pas &icirc;n raţionament greşind grav. Dacă NSDAP a ajuns al doilea partid parlamentar &icirc;n 1930 ca urmare a crizei economice mondiale şi efectelor exacerbate ale acesteia &icirc;n Germania, asta nu &icirc;nseamnă că există un determinism care să valideze afirmaţii de genul: &ldquo;&Icirc;n contextul efectelor crizei economice, popularitatea naziştilor a crescut masiv, aceştia reuşind să cucerească puterea prin metode democratice&rdquo;. Rezum&acirc;nd, <strong>DA, este adevărat că datorită crizei economice NSDAP a intrat, ca partid, &icirc;n 1930, &icirc;n &ldquo;prima ligă&rdquo; a politicii din Germania, dar</strong> <strong>NU este adevărat că acest partid &ldquo;</strong><strong>a c&acirc;ştigat la urne</strong><strong>&rdquo; puterea &icirc;n Germania</strong>, şi mandatul de cancelar pentru liderul său, Adolf Hitler. Oricum, nu numai la urne.</p>
<p>Lămurirea modului &icirc;n care Hitler a ajuns &icirc;n situaţia de a fi numit Cancelar al Germaniei la 30 ianuarie 1933, este mult mai importantă dec&acirc;t pare. Ca &ldquo;simplu politician&rdquo; &ndash; oric&acirc;t de extremist, agitator, demagog şi plin de ură era &ndash; Hitler nu ar fi putut să&shy;&shy;-şi pună &icirc;n aplicare obsesiile revanşiste, revizioniste, antisemite, rasiste care au condus, &icirc;ntre altele, la decizia de acum 80 de ani (atacarea Poloniei la 1 septembrie 1939) care a dat foc Europei, distrug&acirc;nd-o &icirc;n final de la un capăt la altul, nici să trimită la moarte 7 milioane de evrei, nici să lichideze preeminenţa Europei şi civilizaţiei sale la nivel mondial (pentru ca Al Doilea Război Mondial asta a făcut, &icirc;n esenţă). Hitler a fost capabil să treacă la &ldquo;fapte&rdquo; şi să comită aceste crime &icirc;n masă şi &ldquo;crime istorice&rdquo; doar pentru că a ajuns &icirc;n poziţia de conducător suprem al celui mai populat şi (potenţial) puternic stat european. De aceea, <strong>&icirc;nţelegerea exactă a mecanismului prin care Hitler a obţinut puterea de stat &icirc;n Germania este esenţială oricărui efort de &icirc;nţelegere reală a acelui război</strong>.</p>
<p>Ajungem astfel la fascinantul an 1932, decisiv pentru soarta Europei p&acirc;nă azi, şi &ndash; surprinzător prin raportare la acest fapt &ndash; ocolit &icirc;n general &ldquo;poveştile istorice la modă&rdquo;. A fost nu doar anul de v&acirc;rf al crizei economice din Germania, dar şi <strong>anul &icirc;n care au avut lor trei exerciţii electorale naţionale majore</strong> &ndash; alegerile prezidenţiale din martie-aprilie, respectiv alegerile parlamentare din 31 iulie şi 6 noiembrie &ndash; care &ldquo;au făcut cărţile&rdquo; şi au pavat drumul spre deznodăm&acirc;ntul din 30 ianuarie 1933.</p>
<p>Cei care continuă să circule, p&acirc;nă azi, afirmaţii de genul &ldquo;Hitler a ajuns la putere prin alegeri libere&rdquo;, uită (sau se prefac că uită) că <strong>Republica germană de la Weimar a fost g&acirc;ndită ca una semi-prezidenţială</strong>. Ales prin vot direct de &icirc;ntreg electoratul german, preşedintele ei (Reichspr&auml;sident) avea puteri executive calibrate corect la legitimitatea sa democratică maximă, printre care puterea de a dizolva Parlamentul (Reichstag) şi de a convoca alegeri legislative anticipate &icirc;n termen de 2 luni, puterea de a emite legi şi decrete de urgenţă, cu aplicabilitate imedată (pe care Reichstag-ul le putea &icirc;nsă anula &icirc;n termen de 60 de zile prin majoritate simplă), puterea (exclusivă) de a numi cancelarul (primul ministru) şi comanda supremă a forţelor armate (Reichswehr). <strong>&Icirc;n istoria Republicii de la Weimar, nici un politician nu &ldquo;</strong><strong>a ajuns</strong><strong>&rdquo; Cancelar &ldquo;</strong><strong>doar trec&acirc;nd pe la urne</strong><strong>&ldquo;, ci prin numirea lui &icirc;n funcţie de către şeful statului</strong>, care nu era obligat de Constituţie să-l numească automat cancelar pe liderul partidului care obţinea o majoritate relativă a voturilor. Fapt cu at&acirc;t mai evident cu c&acirc;t, din 1925, preşedinte ales al Republicii de la Weimar era <strong>Paul von Hindenburg, fost feldmareşal şi comandant militar suprem al armatelor germane &icirc;n Primul Război Mondial</strong>, considerat de mare parte din populaţie ca erou naţional, şi beneficiar al unei poziţii de autoritate morală neegalată pe timpul vieţii sale de vreun alt politician german.</p>
<p>Primele alegeri germane din 1932 au fost cele prezidenţiale, care s-au derulat &icirc;n două tururi, la 13 martie şi 10 aprilie. Hindenburg a candidat pentru realegere, av&acirc;ndu-i ca oponenţi principali pe liderii NSDAP, Adolf Hitler, şi KPD, Ernst Th&auml;lmann. Vom reveni imediat la povestea tovarăşului Th&auml;lmann, beneficiarul p&acirc;nă azi al unui adevărat mit eroizant total nemeritat la nivelul &ldquo;st&acirc;ngii progresiste&rdquo; din Germania şi Europa de Vest, dar să reţinem deocamdată că &icirc;n campania electorală din primăvara lui 1932, <strong>Hitler şi Th&auml;lmann nu s-au atacat aproape deloc unul pe celălalt, rezerv&acirc;ndu-şi toată &ldquo;muniţia&rdquo; pentru Hindenburg</strong>. Cu tot dezastrul provocat de criza economică, Hindenburg a a fost reales preşedinte cu 53% din voturi şi aproape 20 de milioane de susţinători. Pentru Hitler &icirc;nsă, &ldquo;&icirc;nfr&acirc;ngerea&rdquo; cu 37% din voturi (peste 13 milioane de susţinători şi majoritate &icirc;n 6 landuri) s-a transformat &icirc;ntr-o victorie propagandistică personală, valid&acirc;ndu-l aparent ca principal challenger &ldquo;aritmetic&rdquo; la funcţia de Cancelar.</p>
<p>&Icirc;n evocarea perioadei imediat premergătoare &ldquo;ajungerii&rdquo; lui Hitler la putere, confruntarea politică şi electorală foarte dură Hindenburg &ndash; Hitler din primăvara anului 1932 este aproape &icirc;ntotdeauna trecută cu vederea, ceea mai plauzibilă explicaţie fiind aceea că invalidează teza Cominternului, prezentă p&acirc;nă azi nu doar la Moscova, dar şi &icirc;n istoriografia occidentală, conform căreia &ldquo;cercurile capitaliste şi reacţionare din Germania l-au adus pe Hitler la putere&rdquo;. La o analiză atentă, se observă imediat notele false din această &ldquo;partitură&rdquo;. Hindenburg era liderul incontestabil al dreptei naţionalist-conservatoare din Republica de la Weimar. Există o abundenţă de surse care susţin, concordant, că <strong>Hindenburg nu doar că &icirc;n detesta pe Hitler ca politician, dar &icirc;l şi dispreţuia ca individ</strong>, &icirc;n conversaţiile cu apropiaţii săi referindu-se deseori la acesta cu apelative precum &ldquo;caporal austriac&rdquo; sau &ldquo;ţărănoi&rdquo;. <strong>Hindenburg l-a perceput de la &icirc;nceput pe Hitler &ndash; &icirc;n mod corect &ndash; ca pe un intrus şi impostor &icirc;n familia politică a dreptei conservatoare germane, ca pe un revoluţionar &ldquo;sub acoperire patriotică&rdquo; care urmăreşte să lichideze democraţia constituţională,</strong> Hitler &icirc;nsuşi nefăc&acirc;nd vreau efort notabil de a-i atenua această percepţie şi insist&acirc;nd continuu asupra caracterului &ldquo;socialist&rdquo; şi &ldquo;transformist&rdquo; al &ldquo;mişcării&rdquo; pe care o conducea.</p>
<p>P&acirc;nă azi, termenul &ldquo;nazist&rdquo;, care este un acronim al titulaturii  &ldquo;<a href="https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f2/De-Nationalsozialistische_Deutsche_Arbeiterpartei.ogg"><strong>Na</strong>tionalso<strong>zi</strong>alistische Deutsche Arbeiterpartei</a> &ndash; NSDAP / Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani&rdquo; din care s-au ales, &icirc;nt&acirc;mplător, acele litere care evidenţiază naţionalismul, dar evită caracterul &ldquo;socialist&rdquo; şi &ldquo;muncitoresc&rdquo;, serveşte scopurilor originare, respectiv de a proteja de palpitaţii audicenţele delicate din Occident, dar şi de a &icirc;nchide rapid gura celor tentaţi de &ldquo;curiozităţi academice&rdquo; (e &ldquo;foarte clar&rdquo; că e de &ldquo;extremă dreapta&rdquo;, &ldquo;fascist&rdquo;, şi cu asta discuţia s-a &icirc;ncheiat). Cine &icirc;şi mai aminteşte azi că acest partid s-a numit la &icirc;nceputurile lui (1919 &ndash; 1920) &ldquo;<a href="https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f2/De-Nationalsozialistische_Deutsche_Arbeiterpartei.ogg">Deutsche Arbeiterpartei</a> /Partidul Muncitoresc Germani&rdquo; şi că Hitler, după preluarea conducerii acestuia, intenţionase să-i schimbe numele &icirc;n &ldquo;Partidul Revoluţiei Sociale din Germania&rdquo;, fiind cu greu convins de anturajul său să opteze pentru varianta NSDAP, mai puţin &icirc;nfricoşătoare pentru alegători?</p>
<p><strong>Primele alegeri parlamentare germane din 1932 au avut loc la 31 iulie şi au provocat &ldquo;marele şoc&rdquo;: cu 37,4% din voturi şi 230 de deputaţi, NSDAP a devenit primul partid din Germania</strong>. Practic, partidul a egalat performanţa şefului său la alegerile prezidenţiale din primăvară şi şi-a atins punctul maxim de sprijin popular &icirc;n condiţii democratice, de alegeri libere şi corecte. Chiar dacă rezultatul de 37% nu era rău deloc pentru un partid care &icirc;n urmă cu 3 ani nu reuşea să obţină nici 3%, evidenţa sare imediat &icirc;n ochi: <strong>nici &icirc;n cel mai groaznic moment al crizei economice, NSDAP nu a beneficiat de sprijinul majorităţii electoratului german</strong>, care să-i permită &ldquo;accederea la guvernare prin mijloace democratice&rdquo;. <strong>De la 37% la 51% era &icirc;ncă o cale lungă, pe care partidul lui Hitler n-a putut niciodată să o parcurgă la urne at&acirc;t timp c&acirc;t alegerile au fost libere</strong>. St&acirc;nga politică a obţinut 36,2% din sufragii (social-democraţii 21,6%, comuniştii/KPD 14,6%), cu un total de 222 de deputaţi, doar 8 mai puţini dec&acirc;t naziştii. Partidele centriste şi regionale au obţinut, &icirc;mpreună, 16,7% din voturi şi 101 deputaţi, iar partidele dreptei tradiţional-conservatoare au obţinut 7% din voturi şi 44 de deputaţi. Problema principală deschisă de alegerile din 31 iulie 1932 nu a fost transformarea NSDAP &icirc;n primul partid (ca dimensiune parlamentară) din Germania, ci faptul că naziştii şi comuniştii, cele două forţe politice extremiste care &ldquo;canibalizau&rdquo; puternic criza economică şi socială pentru a c&acirc;ştiga voturi, au obţinut, &icirc;mpreună (&icirc;n sensul &ldquo;aritmeticii&rdquo; parlamentare) 52% din voturi şi din mandatele de deputat din Reichstag. <strong>Rezultatul alegerilor din 31 iulie 1932 a &icirc;nsemnat că nici un guvern german bazat pe o majoritate parlamentară</strong> (&icirc;n spiritul Constituţiei Republicii de la Weimar, chiar dacă nu şi obligatoriu &icirc;n litera ei) <strong>nu mai era posibil cu excluderea </strong><strong>simultană</strong><strong> de la guvernare a NSDAP (naziştilor) şi KPD (comuniştilor). </strong></p>
<p><strong>La 1 august 1932, sistemul politic din Germania a &ldquo;sărit&rdquo; brusc de la un &ldquo;jucător&rdquo; principal (preşedintele Paul von Hindenburg) la trei: Hindenburg, Adolf Hitler şi Ernst Th&auml;lmann</strong>. De aceea, &icirc;nţelegerea exactă a ceea ce s-a &icirc;nt&acirc;mplat &icirc;ntre 1 august 1932 şi 30 ianuarie 1933, nu poate evita răspunsul la o &icirc;ntrebare simplă: <strong>cine era tovarăşul Ernst Th&auml;lmann?</strong></p>
<p>Dezertor, &icirc;n Primul Război Mondial, din armata germană de pe frontul de vest (1918), activ &icirc;n aripa de extremă st&acirc;nga a Partidului Social-Democrat, Th&auml;lmann a avut un rol major &icirc;n sciziunea, apoi fuziunea acesteia cu noul KPD (Kommunistische Partei Deutschlands/ Partidul Comunist German), <strong>pe platforma politică a aderării </strong><strong>necondiţionate</strong><strong> la Comintern</strong> (Internaţionala Comunistă, cu sediul la Moscova şi controlată cu m&acirc;nă de fier de Lenin, apoi de Stalin, al cărui obiectiv asumat oficial era &ldquo;răsturnarea prin orice mijloace, <strong>inclusiv forţa armată</strong>, a burgheziei internaţionale, &icirc;n vederea stabilirii Republicii Mondiale Sovietice&rdquo;. Cu asemenea &ldquo;opinii&rdquo;, Th&auml;lmann a avansat rapid &icirc;n ierarhia KPD: &icirc;n 1920 a fost ales membru al Comitetului Central, iar <strong>&icirc;n 1921 a fost unul din delegaţii KPD trimişi la cel de-al 3-lea congres al Cominternului de la Moscova, unde Lenin &icirc;nsuşi şi-a făcut timp pentru a-i acorda o &icirc;ntrevedere. </strong></p>
<p>&Icirc;n 1923, Th&auml;lmann a jucat un rol central &icirc;n organizarea şi desfăşurarea celei de-a doua insurecţii comuniste din Germania (prima avusese loc &icirc;n 1919), conduc&acirc;nd personal operaţiunile din Hamburg. După lichidarea tentativei de puci de către armata germană, dispare &ldquo;de pe radar&rdquo; o vreme (fusese concediat din postul de funcţionar public german &icirc;ncă din 1921, dar Moscova &icirc;l preluase pe statul ei de plată imediat), şi reapare la Moscova, &icirc;n ianuarie 1924, unde &ldquo;jeleşte c&acirc;teva zile&rdquo; la catafalcul lui Lenin. Doliul după Lenin, şi revenirea la Moscova, i-au dat un nou imbold &icirc;n carieră &icirc;n februarie 1924, c&acirc;nd Th&auml;lmann a devenit vicepreşedinte al KPD, deputat comunist &icirc;n Reichstag şi, <strong>la al 5-lea congres al Cominternului de la Moscova, a fost &ldquo;ales&rdquo; &icirc;n Comitetul Executiv al organizaţiei</strong>.</p>
<p>Anul 1925 a marcat intrarea lui Th&auml;lmann, cu adevărat, &icirc;n marea politică din Germania. &Icirc;n situaţia de subordonare &icirc;n care se afla KPD faţă de Moscova, este evident că turnura vertiginoasă a carierei lui Th&auml;lmann din acel an nu ar fi avut loc fără sprijinul direct al noului lider de la Kremlin, Iosif Stalin. Uvertura a avut loc &icirc;n februarie, c&acirc;nd a devenit comandant al RFB (&ldquo;Alianţa Luptătorilor Frontului Roşu&rdquo;, organizaţia paramilitară a KPD, similară, p&acirc;nă aproape la nivel de uniformă, organizaţiei paramilitare SA din NSDAP). La alegerile prezidenţiale din aprilie, KPD l-a desemnat candidat pe Th&auml;lmann, <strong>deşi era evident că un candidat comunist separat de cel susţinut de social-democraţi nu are nicio şansă</strong>. Chiar şi cu şanse zero de succes, &icirc;n sine, candidatura lui Th&auml;lmann a contat &icirc;nsă enorm pentru celelalte două, cea a dreptei &ndash; Paul von Hindenburg, atunci intrat &icirc;n premieră &icirc;n politica Republicii de la Weimar &ndash; şi cea a coaliţiei de centru-st&acirc;nga dintre SPD (social-democraţii), centrul catolic şi Partidul Democrat &ndash; Wilhelm Marx, politician catolic de centru. Th&auml;lmann a obţinut &ldquo;doar&rdquo; 6% din voturi, care au fost &icirc;nsă decisive av&acirc;nd &icirc;n vedere că Hindenburg a obţinut 48%, iar Marx 46%. <strong>&ldquo;Rup&acirc;nd&rdquo; 6% din voturile st&acirc;ngii, Th&auml;lmann i-a asigurat &icirc;n 1925 lui Hindenburg alegerea ca preşedinte al Republicii de la Weimar, ceea ce nu poate &icirc;nsemna dec&acirc;t că Stalin avea opinii c&acirc;t se poate de clare cu privire la rezultatul respectivelor alegeri</strong>. Aviz celor care astăzi &icirc;ncearcă să &icirc;nţeleagă &ldquo;influenţarea de căre Rusia a alegerilor din Occident&rdquo;: &ldquo;băieţii&rdquo; de la Moscova au cam 100 de ani de experienţă consemnată &icirc;n domeniu, timp suficient pentru ultra-perfecţionare.</p>
<p>Pentru ca totul să fie foarte clar, comuniştii germani n-au fost deloc supăraţi că Th&auml;lmann a &ldquo;pierdut&rdquo; alegerile cu &ldquo;doar&rdquo; 6% din voturi, ba chiar l-au &ldquo;recompensat&rdquo; &icirc;n octombrie acelaşi an (1925) cu alegerea &icirc;n funcţia de preşedinte al KPD. Th&auml;lmann avea protectori foarte puternici, nu doar Cominternul fiind &icirc;n spatele lui, ci şi Stalin personal, care &ndash; lucru rar &ndash; a intervenit direct pentru &ldquo;alegerea&rdquo; lui. Protejatul lui Stalin s-a dovedit o &ldquo;carte c&acirc;ştigătoare&rdquo; pentru marea strategie a Moscovei. Th&auml;lmann a aliniat total partidul la politica Moscovei, inclusiv la politica enunţată la cel de-al 6-lea congres al Cominternului din 1928, la care deasemenea a participat, prin care, pe &ldquo;linia&rdquo; prefigurată de Stalin &icirc;ncă din 1927, <strong>social-democraţia şi partidele social-democrate din Europa, &icirc;n frunte &ndash; se &icirc;nţelege &ndash; cu cel german, au fost desemnate, sub eticheta &ldquo;demascatoare&rdquo; de &ldquo;</strong><strong>fascism social</strong><strong>&ldquo;, ca &ldquo;</strong><strong>duşmanii principali ai intereselor proletariatului şi ai revoluţiei mondiale</strong><strong>&ldquo;, şi ca &ldquo;</strong><strong>o variantă a fascismului</strong><strong>&ldquo;.</strong></p>
<p>Momentul 1928 este important &icirc;n &icirc;nţelegerea ascensiunii lui Hitler la putere. Tovarăşul Th&auml;lmann a &icirc;nghiţit fără să clipească &ldquo;doctoria&rdquo; din linguriţa lui Stalin şi <strong>a direcţionat toată maşinăria politică şi organizatorică a KPD &icirc;mpotriva SPD</strong>. De dragul adevărului, să menţionăm că unii comunişti germani &ndash; cei care, la acel moment, &icirc;ncă se iluzionau că partidul lor se ocupă de &ldquo;interesele clasei muncitoare&rdquo;, nu de cele ale lui Stalin şi ale URSS &ndash; au &icirc;ncercat să reziste grozăviei politice dictate de Th&auml;lmann la ordinele Moscovei, conştienţi fiind că <strong>fără o alianţă cu social-democraţii, KPD nu avea nicio şansă să ajungă la putere, oricum nu prin alegeri</strong>. Greşeala lor, a tuturor, a fost că nu s-au g&acirc;ndit că politica lui Stalin s-ar putea să nu urmărească aducerea lor la putere, ci manipularea KPD &icirc;ntr-o &ldquo;combinaţie operativă&rdquo; mai amplă. Ceea ce, pe majoritatea lor, inclusiv pe Th&auml;lmann, i-a costat viaţa după 1933.</p>
<p>Tot &icirc;n 1928 s-a consemnat şi ultima şansă a KPD de a &ldquo;scăpa&rdquo; de politicle toxice ale lui Th&auml;lmann, care &ndash; după ce a &icirc;ncercat să &ldquo;acopere&rdquo; un amic care devalizase banii partidului &ndash; a fost dat afară din toate funcţiile de conducere. A fost nevoie de <strong>a doua intervenţie </strong><strong>personală</strong><strong> a lui Stalin</strong> (deja mult mai puternic la Moscova dec&acirc;t &icirc;n 1925, la prima intervenţie), pentru reinstalarea lui Th&auml;lmann la c&acirc;rma KPD. Drept mulţumire, de <strong>la tribuna congresului KPD din 1929, Th&auml;lmann a anunţat o politică de &ldquo;confruntare totală&rdquo; cu SPD</strong>, la care nu a renunţat p&acirc;nă &icirc;n 1933 c&acirc;nd, ajuns la putere, Hitler a distrus at&acirc;t KPD, c&acirc;t şi SPD.</p>
<p>Revenind la alegerile din 31 iulie 1932, acestea nu au putut produce o majoritate parlamentară funcţională. Hitler a solicitat zgomotos funcţia de cancelar, de pe poziţia liderului &ldquo;celui mai mare partid parlamentar&rdquo;, ceea ce preşedintele Hingenburg a refuzat, prefer&acirc;nd să menţină &icirc;n funcţiune &ldquo;guvernul prezidenţial&rdquo; condus de Franz von Papen, de orientare conservatoare. Hindenburg i-a propus lui Hitler funcţia de vice-cancelar, pe care acesta a respins-o pe principiul &ldquo;totul sau nimic&rdquo;. <strong>St&acirc;nga şi centrul ar fi avut &icirc;mpreună 53% &icirc;n Reichstag, dar politica KPD, care era de fapt politica Moscovei, a blocat orice soluţie din direcţia respectivă</strong>. Criza economică s-a amplificat, iar violenţele de stradă dintre organizaţiile paramilitare ale NSDAP şi KPD au generat percepţia că ţara se afla &icirc;n prag de haos şi război civil.</p>
<p>&Icirc;ntr-o &icirc;ncercare disperată de deblocare a impasului parlamentar, Hindenburg a uzat &icirc;ncă odată de prerogativa de dizolvare a Reichstag-ului şi a convocat noi alegeri la 6 noiembrie 1932. Naziştii au ieşit &ldquo;zdruncinaţi&rdquo; serios. Deşi au rămas primul partid parlamentar, au pierdut 2 milioane de voturi faţă de alegerile din 31 iulie, obţin&acirc;nd &ldquo;doar&rdquo; 33,1% şi 196 de deputaţi. <strong>Comuniştii &icirc;nsă au făcut un salt semnificativ faţă de alegerile anterioare, obţin&acirc;nd 17% din voturi şi 100 de deputaţi, devenind astfel al doilea partid parlamentar</strong>, şi devans&acirc;ndu-i pe social-democraţi, care au obţnut doar 20% şi 121 de deputaţi. Tragismul alegerilor din 6 noiembrie 1932 a fost ilustrat de faptul că cele două partide extremiste din Germania au obţinut primele două locuri (fapt explicabil, &icirc;n primul r&acirc;nd, prin dezastrul economic şi social din acel moment), dar concluzia politică de la alegerile din 31 iulie a fost revalidată: <strong>nu se putea alcătui un guvern bazat pe o majoritate parlamentară cu excluderea simultană a naziştilor şi comuniştilor</strong>.</p>
<p>Să privim &icirc;nt&acirc;i cifrele. &ldquo;St&acirc;nga&rdquo; (SPD şi KPD) şi centrul (două partide) aveau &icirc;mpreună 50%, iar dacă ar fi cooptat la guvernare şi partidul bavarez (regionalist) ar fi avut 53%. &ldquo;Dreapta&rdquo; (NSDAP şi două partide naţionaliste) avea 44%. Concluziile sunt clare: <strong>alegerile din 6 noiembrie 1932 au blocat NSDAP &icirc;ntr-un &ldquo;punct mort&rdquo;</strong>, iar pe Hitler l-au scos temporar din joc. <strong>Decizia reală s-a restr&acirc;ns de la 3 la 2 persoane: Hindenburg şi Th&auml;lmann.</strong> Hindenburg avea de partea sa puterile constituţionale ample, care-i permiteau să dea decrete de urgenţă şi să dizolve Reichstag-ul (puteri de care uzase deja p&acirc;nă spre limită), iar <strong>Th&auml;lmann avea &ldquo;cheia&rdquo; unei coaliţii de centru-st&acirc;nga, &icirc;mpreună cu SPD, care ar fi dat o lovitură, probabil mortală, NSDAP</strong>, şi ar fi permis accederea, &icirc;n premieră, a unor miniştri comunişti &icirc;n guvern. Hindenburg afirmase, p&acirc;nă &icirc;n acel moment, de nenumărate ori, că nu-l va numi pe Hitler cancelar, dar nu afirmase niciodată că nu va accepta o coaliţie &icirc;ntre SPD şi KPD. A existat o singură problemă: Th&auml;lmann nu era politician autonom, ci omul Moscovei, mai exact al lui Stalin &ndash; care acţionase inteligent ani de zile pentru a-l &ldquo;dirija&rdquo; &icirc;ntr-o astfel de poziţie &ndash; şi executa &ldquo;orbeşte&rdquo; ordinele primite din URSS. Iar &icirc;n faţa persistenţei blocajului politic din Germania &icirc;n 1932, după două alegeri parlamentare succesive inconcludente, ordinele Moscovei au rămas neclintite: KPD nu intră &icirc;n alianţă cu &ldquo;fasciştii sociali&rdquo; din SPD.</p>
<p>Aici este, de fapt, <strong>esenţa &icirc;nţelegerii </strong><strong>cauzelor</strong><strong> celui de-Al Doilea Război Mondial</strong>. NSDAP, cu Hitler &icirc;n frunte, s-au forţat p&acirc;nă aproape de apoplexie, &icirc;n 1930-1932, pentru a c&acirc;ştiga alegerile cu un &ldquo;scor&rdquo; suficient de mare pentru a face pretenţia lor de a prelua puterea &icirc;n stat de nerefuzat. &Icirc;n special &icirc;n 1932, partidul nazist a contractat credite interne uriaşe pentru finanţarea campaniilor electorale şi plata activului de partid şi a SA şi SS, credite acordate &ldquo;sub semnătura privată&rdquo; a lui Hitler, evident &icirc;n speranţa creditorilor că odată ajuns cancelar acesta le va rambursa. Pentru NSDAP, alegerile din 6 noiembrie 1932 au fost, literalmente, un dezastru. <strong>Reculul de la 37% la 33% a &icirc;nsemnat eşecul &ldquo;strategiei electorale&rdquo; şi contemplarea dezastrului</strong>. Mai mulţi acoliţi ai lui Hitler din conducerea NSDAP au făcut &icirc;n jurnalele lor consemnări sumbre ale acelor zile, cu trimiteri la dispariţia iminentă a partidului şi la intenţiile suicidale ale lui Hitler.</p>
<p>&Icirc;n aceste condiţii, <strong>ce a urmărit Moscova cu modul de &ldquo;dirijare&rdquo; a KPD şi liderului acestui partid, Ernest Th&auml;lmann?</strong> Hitler nu făcuse nici un secret, afirmase de sute, poate mii, de ori, inclusiv &icirc;n public, că intenţionează să-i distrugă pe comunişti, dar şi pe social-democraţi, odată ce va prelua puterea (ceea ce a şi făcut, fără să piardă timpul, &icirc;n 1933). Fără &icirc;ndoială, at&acirc;t Stalin, c&acirc;t şi Th&auml;lmann, erau la curent cu ameninţările pe care Hitler le profera de ani de zile prin toate colţurile Germaniei şi prin presă. Cu toate acestea, &icirc;n momentul decisiv, c&acirc;nd era clar că democraţia parlamentară a Republicii de la Weimar &ldquo;crăpa din toate &icirc;ncheieturile&rdquo; şi că preşedintele Hindenburg răm&acirc;nea rapid fără opţiuni viabile, iar Constituţia &ldquo;se mai ţinea &icirc;ntr-un singur şurub&rdquo;, <strong>ordinele Moscovei pentru KPD au rămas aceleaşi: nicio alianţă cu &ldquo;fasciştii sociali&rdquo; din SPD, nicio intrare la guvernare</strong>. P&acirc;nă la sf&acirc;rşit (inclusiv al lor), comuniştii germani au fost obligaţi de URSS să stea cu ochii fixaţi pe &ldquo;pericolul social-democraţiei&rdquo;, şi să ignore pericolul, real, din partea naţional-socialiştilor lui Hitler. Prin asta, Th&auml;lmann şi tovarăşii săi din KPD s-au sinucis, la propriu, &icirc;n afară de un mic număr dintre ei care au apucat să fugă &icirc;n URSS şi au format, din 1945, &ldquo;nucleul conducător&rdquo; al RDG. Dacă &icirc;n cazul comuniştilor germani se poate suspecta orbirea indusă de fanatismul &ldquo;pentru cauză&rdquo;, care i-a &icirc;mpins să execute fără ezitare ordinele primite de la Moscova, <strong>&icirc;n cazul lui Stalin lucrurile sunt mult mai neclare: de ce ar fi vrut el să-i &ldquo;sinucidă&rdquo; pe comuniştii germani, &icirc;n loc să-i lase să-l termine pe Hitler?</strong></p>
<p>&Icirc;n v&acirc;rstă de 85 de ani, bolnav (avea să moară un an mai t&acirc;rziu), exasperat şi consiliat tot mai greşit de apropiaţii săi, Hindenburg a alunecat din decembrie 1932 spre prăpastie. Era conştient că dizolvarea Reichstag-ului la fiecare 3 luni, şi convoca noi alegeri care duceau la rezultate similare (cu naziştii şi comuniştii bloc&acirc;nd cel puţin jumătate din mandate), reprezenta un abuz de puterile sale constituţionale. Ultimul cancelar &ldquo;prezidenţial&rdquo;, numit peste voinţa partidelor, generalul Kurt von Schleiter, după c&acirc;teva &icirc;ncercări eşuate de a &ldquo;rupe o aripă dizidentă anti-Hitler&rdquo; din NSDAP, i-a sugerat lui Hindenburg <strong>o ultimă opţiune: utilizarea poziţiei de comandant suprem al armatei pentru a ordona </strong><strong>Reichswehr</strong><strong>-ului să treacă la &ldquo;represiunea totală&rdquo; a ambelor partide extremiste &ndash; NSDAP şi KPD &ndash; urmată de scoaterea lor &icirc;n afara legii</strong>. Deşi redus la 100.000 de oameni prin Tratatul de la Versailles, Reichswehr-ului era o forţă militară profesionistă care ar fi reuşit, foarte probabil, să neutralizeze forţele paramilitare ale celor două partide. Hindenburg a refuzat &icirc;nsă rolul de &ldquo;dictator pentru salvarea democraţiei&rdquo; şi a cedat &ldquo;asigurărilor&rdquo; din anturajul său că Hitler &ldquo;va putea fi controlat&rdquo; şi că este &ldquo;singura soluţie&rdquo; &icirc;n faţa unei &ldquo;iminente insurecţii comuniste&rdquo;. La 30 ianuarie 1933 dezastrul a avut loc, Hitler fiind numit cancelar de Hindenburg, care a cedat &icirc;n cele din urmă argumentului &ldquo;liderului celui mai mare partid parlamentar&rdquo;.</p>
<p>Dacă punem &icirc;nsă cap la cap, cu atenţie, toate detaliile istoriei premergătoare celui de-al doilea război mondial, &ldquo;filmul&rdquo; arata cam aşa<strong>: &icirc;n 1925, Stalin l-a dirijat pe Th&auml;lmann astfel &icirc;nc&acirc;t să asigure victoria lui Hindenburg la preşedinţia Republicii de la Weimar, &icirc;n dauna candidatului susţinut de centrul catolic şi de social-democraţi; &icirc;n 1932, Stalin l-a dirijat pe acelaşi Th&auml;lmann astfel &icirc;nc&acirc;t să facă imposibilă o majoritate parlamentară fără partidul lui Hitler, ceea ce l-a adus la exasperare pe Hindenburg şi l-a &ldquo;ajutat&rdquo; să ia decizia fatală din 30 ianuarie 1933; &icirc;n 1939, acelaşi Stalin l-a &ldquo;ajutat&rdquo; pe Hitler, prin pactul Ribbentrop-Molotov, să ia decizia atacării Poloniei, care a dus la un nou război intra-occidental &icirc;ntre Germania, Marea Britanie şi Franţa, la doar 20 de ani după Primul Război Mondial</strong>. Se spune, cu foarte mult temei, că &ldquo;odată poate fi o &icirc;nt&acirc;mplare, a doua oară poate fi o coincidenţă, dar de la treia oară &icirc;n sus este &icirc;n mod sigur ceva planificat&rdquo;. &Icirc;n cei 15 ani care au precedat scufundarea Europei şi a lumii &icirc;n catastrofa celui de-Al Doilea Război Mondial au avut loc at&acirc;t de multe &ldquo;coincidenţe&rdquo;, &icirc;nc&acirc;t &icirc;nţelegem prea bine declaraţia liderului rus din 21 august 2019, conform căreia &ldquo;&hellip;&icirc;n anumite țări sunt &icirc;ncercări de a rescrie cauzele celui de-al Doilea Război Mondial &icirc;n numele unor interese economice și politice personale&rdquo;. Singura problemă cu declaraţia respectivă este că domnul preşedinte Putin a omis să spună cine sunt, concret, acele &ldquo;anumite ţări&rdquo;, şi a optat pentru ţinerea &icirc;n continuare a audienţelor occidentale &icirc;n suspans.</p>
<p>&Icirc;n martie 1933, Th&auml;lmann a căzut victimă primului val de represalii de masă lansate de naziştii ajunşi la putere. A fost arestat, torturat şi aruncat &icirc;n &icirc;nchisoare. I s-a deschis un &ldquo;proces&rdquo;, dar Hitler a ordonat &icirc;n 1935 oprirea acestuia, deşi ar fi putut impune orice &ldquo;verdict&rdquo;. După semnarea pactului Ribbentrop &ndash; Molotov soţia lui Th&auml;lmann a depus la ambasada URSS din Berlin (unde <strong>nu</strong> a fost &icirc;mpiedicată de Gestapo să intre) un memoriu către Stalin, căruia &icirc;i cerea să intervină pe l&acirc;ngă Hitler, &icirc;n virtutea &ldquo;relaţiilor de prietenie şi cooperare&rdquo; tocmai stabilite &icirc;ntre cele două regimuri totalitare, pentru eliberarea soţului ei. <strong>Stalin nu a mai mişcat &icirc;nsă un deget &icirc;n favoarea celui pentru care intervenise personal de două ori, &icirc;n 1925 şi 1928</strong>, pentru a-i salva cariera &icirc;n KPD, &icirc;ntre foarte rarele cazuri &icirc;n care şi-a devoalat interesele. A acţionat exact cum le sugerase &ldquo;&icirc;n glumă&rdquo; delegaţilor la ultimul congresul al Partidului Comunist al URSS dinainte de Marea Teroare: &ldquo;V-am spus de at&acirc;tea ori: puteţi să faceţi ce vreţi, dar nu lăsaţi urme!&rdquo;. Delegaţii comunişti sovietici au r&acirc;s atunci cu poftă, dar chiar şi aşa Stalin i-a trimis ulterior pe 90% dintre ei la moarte. <strong>Th&auml;lmann era un martor de prim rang la evenimentele care au condus la instalarea lui Hitler la putere &icirc;n Germania</strong>. Stalin nu avea nevoie de martori, ceea ce ştia toată lumea &icirc;n URSS, dar nici nu dorea, &icirc;n mod special, să &ldquo;rezolve&rdquo; el problema cu un &ldquo;erou al Cominternului&rdquo;. Aşa că l-a lăsat pe tovarăşul Th&auml;lmann &icirc;n puşcăriile şi lagărele lui Hitler, care, interesant, a ezitat 5 ani p&acirc;nă a dat, &icirc;n august 1944, ordinul de asasinare a fostului său rival. De asemenea interensant, după execuţie propaganda hitleristă a anunţat public că Th&auml;lmann &ldquo;a murit &icirc;ntr-un raid de bombardament al SUA&rdquo;. Călăii lui Hitler nu s-au deranjat aproape niciodată să-şi acopere crimele. &Icirc;n cazul lui Th&auml;lmann au făcut una dintre puţinele excepţii.</p>
<p>Ironia sorţii, Th&auml;lmann are p&acirc;nă azi statui &icirc;n Germania, inclusiv la Berlin, dar şi la Weimar, locul de naştere al nefericitei republicii democratice germane din 1918, pe care s-a străduit din toate puterile sale, alături de şefii lui de la Moscova, să o distrugă. <strong>P&acirc;nă c&acirc;nd europenii nu vor dori să &icirc;nţeleagă </strong><strong>exact</strong><strong> istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, &icirc;ncep&acirc;nd cu originile sale obscure, nu vor reuşi să se elibereze pe deplin de consecinţele lui. </p>
<p></strong><img decoding="async" src="https://media.hotnews.ro/media_server1/image-2019-03-4-23009479-46-alexandru-dodan.jpg" alt="" /><br />
<strong><br />
Autor: Alexandru Dodan</p>
<p></strong>Alexandru Dodan Alexandru Dodan este un diplomat rom&acirc;n cu 23 de ani de experienţă &icirc;n domeniul relaţiilor internaţionale, dintre care 17 ani &icirc;n serviciul extern al MAE. A efectuat misiuni diplomatice de lungă durată &icirc;n Danemarca/Islanda, Grecia, Maroc/Mauritania şi Marea Britanie, iar &icirc;n centrala ministerului a lucrat la Direcţia Europa de Vest, Divizia SUA-Canada, Divizia Afaceri Politice şi Direcţia Analiză şi Planificare Politică. Este licenţiat (1996) al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, specializarea istorie contemporană universală, cu o teză privind economia şi societatea SUA după 1945. <br />
<strong><br />
</strong><em style="font-weight: bold">&ldquo;</em><em style="font-weight: bold">Opiniile exprimate aparțin exclusiv autorului și nu angajează MAE rom&acirc;n</em><b>.&rdquo;</b></p>
<p><b>ARHIVA</b>&nbsp;<strong>TIMPUL </strong>&#8211;&nbsp;<b>02.09.2019</b></p>
<p><strong><br />
</strong></p>
<p lang="ro-RO">
]]></content:encoded>
					
					<wfw:commentRss>https://timpul.md/articol/analiza-dupa-80-de-ani-razboiul-pe-care-occidentul-nu-si-permite-sa-l-explice-iar-rusia-nu-si-permite-sa-l-incheie-146333.html/feed</wfw:commentRss>
			<slash:comments>0</slash:comments>
		
		<enclosure url="https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f2/De-Nationalsozialistische_Deutsche_Arbeiterpartei.ogg" length="35458" type="audio/ogg" />

			</item>
	</channel>
</rss>
