Pe timpul lui Stalin, când redactorul de carte pentru o virgulă scăpată putea înfunda pentru cinci ani pușcăria, că chipurile sabotează ediția, la Chișinău a fost montată o piesă de I.L. Caragiale. Și nu una oarecare, ci „O scrisoare pierdută” cu sacramentala și veșnica noastră întrebare a Cetățeanului turmentat „Eu pentru cine votez ?”.
Privit din timpurile noastre, un asemenea act de curaj pare a fi un miracol.
Era pe vremea când clasicii noștri nu erau repuși în manuale și elevii nu aveau idee de existența lui Eminescu sau Creangă.
Exista însă un motiv politic de a-l pomeni pe I.L. Caragiale. Se împlineau 100 de ani de la naștere și Consiliul Mondial al păcii, o organizație foarte influentă în epocă, fiindcă era ghidată din umbră de URSS, a decis ca marele dramaturg să fie omagiat pe scară internațională.
În republicile unionale teatrele montau în traducere piese din opera dramaturgului român. Nu însă și în RSS Moldovenească, unde tot ce era de proveniență românească era strict interzis.
Ideea de a-l monta pe I.L. Caragiale i-a venit lui Eugeniu Ureche, care conștientiza perfect riscurile și consecințele acestei încercări practic imposibil de realizat în primul rând din motive ideologice, din cauza cenzurii statului și partidului.
Dar un actor adevărat nu poate trece indiferent pe lângă o operă dramatică veritabilă. Mai era la mijloc și o veche nostalgie. El văzuse această piesă montată pe scena Teatrului Național din Chișinău, în distribuții de neuitat cu participarea actorilor celebri în epocă: Ion Brezeanu, Nicolae Soreanu, Costache Antoniu, Ovid Brădescu ș.a.
Timpurile afară erau altele, stalinismul era la ordinea zilei și Siberia era cuvântul de ordine și de amenințare, dar dorința de a încerca o nouă versiune era de neînvins. Și la propunerea lui și a secretarului literar Vsevolod Anghel, un mare om uitat azi pe nedrept, conducerea Teatrului moldovenesc de Stat a solicitat o audiență la primul-secretar al PC din RSSM, care nu era altul decât Leonid Brejnev, care deja permisese repunerea în drepturi a clasicilor literaturii. La discuție a participat o delegație condusă de Daniil Bondarenco, prim-regizor al teatrului.
Secretarul i-a primit amabil, a acceptat propunerea, dar a pus o condiție care i-a lăsat mască pe actori: „Piesa să fie tradusă în moldovenește!”. Prima reacție a fost una clară, să se dezică de montare, dar a învins rațiunea și piesa a fost „tradusă”, adică schimbate în piesă trei cuvinte românești pe alte trei cuvinte românești: „onorabile” cu „onorate”, „stimabile” cu „stimate” și „avem și noi faliții noștri” cu „avem și noi bancruții noștri”. Și ca satisfacția secretarului să fie deplină, pe afiș era scris că piesa e tradusă din limba română.
Eugeniu Ureche a fost angajat plenar în pregătirea spectacolului. Lui îi aparține regia, scenografia și rolul-cheie – Cetățeanul turmentat. Putem spune cu certitudine că dorința de a juca anume acest rol era și motorul ascuns care alimenta dorința de a monta piesa dată.
Elena Istru martoră oculară a acelor zile mărturisește: „Astăzi a monta un Caragiale în spațiul românesc ar însemna o responsabilitate egală cu montarea unor piese de Shakespeare în Marea Britanie. Nu e vorba doar de o literatură națională, ci de un set întreg de calități importante indiscutabil legate de teatralitatea operelor acestui geniu.
A monta, însă, un Caragiale în Moldova sovietică ar fi egal cu un eroism de război. De aceea montarea piesei O scrisoare pierdută din februarie 1952 înfăptuită de Eugeniu Ureche a fost un act eroic dublu – ea a mai fost jucată. Ducând în eroare comisiile și cenzura de la minister prin faptul că va lua în derâdere „democrația” burgheză și că piesa din limba română va fi tradusă în limba moldovenească(!), Eugeniu Ureche capătă permisiunea „de sus” și purcede în calitate de regizor și scenograf la montarea piesei.
…Cetățeanul turmentat în interpretarea lui E. Ureche a fost „un personaj pitoresc, amețit nu numai de alcool, dar și buimăcit de torentele de fraze bombastice și show-urile politice de bâlci, organizate de partidele din localitate. Căci pentru el, „cetățeanul de rând”, alegerile erau o afacere care-i putea aduce câștig, dar, nu era exclus, și pagubă. Pentru el, „om pozitiv”, care oricât se vrea în relații bune cu cei de la putere, căpătase o dimensiune cu adevărat hamletiană întrebarea „Iar eu cu cine votez?”, scria Leonid Cemortan” („Dați-mi voie…”/în cartea „Providența artistului Eugeniu Ureche”(Chișinău, 2006), pag. 53)).
Criticul de teatru Leonid Cemortan, pe atunci student, a asistat la premieră. Și peste ani avea să-și formuleze niște opinii care dezvăluie subtilități nebănuite:
„E. Ureche, în calitate de regizor, și asistentul său V. Anghel și-au concentrat atenția asupra lucrului cu actorii. Trebuia să se ajungă la o rostire românească liberă, firească,corectă, la fraza cursivă, fluentă și verva atât de caracteristică teatrului caragelian, lucru deloc ușor pentru trupa Teatrului Moldovenesc din acea vreme, care-și formase anumite tipare de vorbire și de joc scenic. Se cerea ca mișcarea scenică să fie dinamică,ușoară, expresivă. Renunțând la psihologizarea interioară afișată și la confruntările obișnuite în teatrul din Chișinăul de atunci, autorii montării au năzuit spre o cât mai expresivă și sugestivă teatralitate, spre un ritm alert și antrenant al acțiunii scenice, spre evidențierea comismului firesc al caracterelor, dar și al situațiilor.
Pe lângă o serie de scene de masă de o neîndoielnică plasticitate (mai ales în actele 3 și 4), spectacolul înfățișa o galerie de chipuri memorabile. În condițiile de atunci punerea în scenă a Scrisorii pierdute a avut semnificația unui adevărat eveniment în viața teatrală a RSSM”(„Actorul Eugeniu Ureche”(Chișinău, 2005, pag.71)).
Presa n-a menționat două momente principiale. La premieră au dat năvală în primul rând studenții și îmbulzeala a fost mare.
Al doilea moment era și mai delicat politic, într-o scenă de masă apăru un tricolor și o rumoare puternică zgudui sala…
Chișinăul mai visa tricolorul…
La premiera spectacolului „O scrisoare pierdută” din 22 februarie 1952 s-au evidențiat prin jocul lor inspirat actorii:
Cetățeanul turmentat (E. Ureche),Trahanache (C. Știrbul), Coana Zoițica (E. Cazimirova), Dandanache (Trifon Gruzin), Pristanda (C. Constantinov), Cațavencu (I. Leveanu), Farfuridi (O. Rusnac), Brânzovenescu (L. Bogatâi) ș.a.
Un cuvânt aparte trebuie de spus despre scenografie și costumele realizate pentru spectacolul O scrisoare pierdută. Amintirile din copilărie, spectacolele văzute odinioară și experiența lui de artist plastic făcuseră un aliaj perfect. Schițele păstrate în arhiva artistului te cuceresc prin simplitate și perfecțiune. Ai impresia că mâna lui știa din timp ce trebuie să aștearnă pe hârtie.
Elena Istru în articolul citat mai sus face o concluzie foarte importantă și sugestivă: „Probabil că atunci când s-a născut Eugeniu Ureche (07.03.1917), trebuiau să se nască vreo 10 artiști diferiți, sculptori, regizori,actori etc., dar ceva s-a întâmplat, de bunul Dumnezeu a hotărât să-i dea toate aceste talente doar unui singur suflet de om.”(pag.54).
Dar pentru posteritate aceste talente parcă nici n-au existat. Altfel cum am explica lipsa unei străzi în Chișinău care să poarte numele celebrului artist, regizor și cântăreț de operă –Eugeniu Ureche, care a riscat în vremuri de restriște ca să aducă pe scenă mostre de artă veritabilă. Consider că se face o mare nedreptate, căci de la dispariția artistului în 2005, la 27 ianuarie a trecut suficient timp pentru a găsi prilejul de a-i înveșnici memoria.
Am chiar o sugestie în acest sens, str. Tricolorului este prea mică pentru un simbol atât de mare, pentru care s-ar cuveni să existe un bulevard. Iar actuala stradă a Tricolorului, care se află chiar în vecinătatea Teatrului de operă și balet „Maria Bieșu” să poarte numele unuia dintre primii soliști ai acestui teatru – Eugeniu Ureche, omul care nu s-a temut să-l monteze pe Caragiale, pe timpul lui Stalin…
