Foarte multe dintre creaţiile artei înalte concepute în aceşti ani s-au dovedit a fi nici mai mult, dar nici mai puţin decât un răsunător fiasco. Fireşte că au fost şi excepţii, dar, în mare, majoritatea operelor artistice elitiste produse în perioada dictaturii neocomuniste au fost, până la urmă, nişte rateuri. Chiar şi dacă unele dintre spectacolele lui Petru Vutcărău (un reprezentant de frunte al acestei direcţii) – de exemplu, Maşinăria Cehov – au fost străbătute de un imaginar scenic proaspăt, totuşi, dacă ar fi să fie luate la bani mărunţi, atunci vom constata că au cam fost ocolite de clopote. La fel s-a întâmplat şi cu literatura basarabeană înaltă. Poemele sau prozele unde conţinutul era doar un simplu pretext pentru relevarea splendorilor şi frumuseţilor nebănuite ale jocurilor de limbaj astăzi mi se par a fi superflue. Aş putea să dau exemple cu poala, dar mă voi opri doar la unul singur: textele lui Cheianu de la sfârşitul anilor ’90 şi cele pe care acesta le-a scris după 2005. Cheianu a scris piesa Luministul, concepută în spiritul literaturii înalte, înainte de 1999. În schimb, piesa Luna la Monkberry a scris-o într-un registru neorealist prin 2006. Dar cea mai mare diferenţă dintre cele două texte e că Luministul astăzi e un text datat, iar Luna la Monkberry e un text care rezistă ofensivei timpului. Ceea ce-i lipsea unui text ca Luministul – altfel, foarte bine construit – era legătura nemijlocită cu realitatea basarabeană imediată, cu cotidianul moldovenesc sau cu istoria noastră paradoxală şi orfană. În Luministul (dar şi în multe dintre textele mele scrise în acei ani), la fel ca şi în spectacolele lui Vutcărău (poate, exceptând Comunismul povestit pentru bolnavii mintali, măturat, însă, din repertoriu după venirea la putere a comuniştilor în 2001), nu exista vreo preocupare pentru ceea ce se întâmpla în teritoriile basarabeano-transnistrene, în speţă, din cauza unei prejudecăţi (pe care am avut-o şi eu mult timp) că nu poţi face artă înaltă, dacă nu te rupi cât mai repede posibil de cotidianul basarabean şi nu-i întorci spatele societăţii pauperizate moldoveneşti. Nu ştiu de ce, dar foarte mult timp s-a considerat că nu dă bine să scrii în textele tale literare despre evenimente socio-politice basarabene sau despre oameni din Basarabia. Nu era de bon-ton nici măcar să-ţi plasezi acţiunea în Chişinău sau într-o altă localitate basarabeană. De fapt, asta şi e marea bubă, că mulţi au făcut artă elitistă în timp ce totalitarismul neocomunist era tot mai agresiv. Au creat artă înaltă în vreme ce aerul devenea tot mai irespirabil. Oare nu era mai bine să ia atitudine în textele lor artistice? Să reacţioneze faţă de ceea ce se întâmpla în ţară? Să se implice la nivel artistic? Adică să aibă curaj de-a spune verde în faţă cum stăteau lucrurile? Au fost, fireşte, şi asemenea autori, iar unul dintre ei e chiar Constantin Cheianu. Textele sale de după 2005 vădesc aplecarea sa spre realitatea basarabeană. De aceea, rezistă şi astăzi. Rezistă pentru că autorul lor a avut curaj. Şi anume lucrul ăsta îl deosebeşte cel mai tare de scriitorii elitişti. Dar şi de el însuşi, din perioada când practica arta înaltă.
