Destinul personajului principal Marco, un misionar grec ahasveric, ni se dezvăluie anume în acest context religios şi istoric extrem de complicat, când era o discrepanţă atât de mare între scop şi cauză, încât acestea, deseori, se băteau cap în cap. Dar romanul nu-şi propune să arate că în spatele expediţiilor militare religioase se ascundeau alte intenţii decât cele anunţate cu mare pompă, cu atât mai mult, cu cât la ora aceea încă nu se cunoştea adevăratul imbold care-i însufleţea pe cruciaţi. De aia, ar fi fost neverosimil ca personajele lui Postolache să fi ştiut că luptele nu se duceau pentru „eliberarea Locurilor sfinte”, ci pentru acapararea de noi teritorii, când aceste lucruri au răsuflat cu mult mai târziu. Iată de ce inocenţa cu care se implică Marco în tulburele evenimente istorice este un câştig al romanului, iar asta-i permite autorului să construiască nişte tablouri foarte autentice, ca, de exemplu, scena când Marco încearcă să-i apere pe copii de haimanalele înfometate: „Apăruseră şi hoitarii. Fiinţe mătăhăloase, îmbrăcate în piei şi cârpe, înarmate cu ţepi şi cuţite lungi, purtând pe cap coifuri turtite şi sparte ori bonete de catifea slinoase; ieşeau cu chiote viscerale din păduri, intrând în corpul subţiindu-se şi răsfirându-se al coloanei de copii”. Un alt câştig e că soarta misionarului nu se confundă decât parţial cu bulboanele istoriei. Şi lucrul ăsta nu se întâmplă pentru că pariul autorului este altul: edificarea unui roman iniţiatic şi mistic (iubita lui Marco e capabilă să fugărească fiarele doar cu o privire) care ar releva felul în care prezenţa a ceea ce nu se vede şi nu se aude, de fapt, modifică şi determină viaţa personajelor. Una peste alta, Focul grecesc mai conţine şi o poveste răscolitoare de dragoste, având drept background cruciadele. Iar toate lucrurile astea puse cap la cap îl fac să fie unul dintre cele mai importante şi mai vii romane ale generaţiei optzeci (prin târg se vorbeşte că ar fi chiar mai bun decât Schimbare din strajă sau Martorul) din R. Moldova.
