Iată de ce, fiecare zi nouă, trăită în țara mea, este o durere, un coșmar chiar – sunt înjosit și umilit, mi s-a retras dreptul de a o iubi așa cum înțeleg eu iubirea de țară; de zeci de ori pe zi, de dimineață până seara, mi se spune că prin ceea ce gândesc și scriu sunt dușmanul ei. Aici, în țara mea, se întâmplă lucruri nefirești, anormale: măgarul e devenit privighetoare și curva propovăduiește neprihănirea.
Aici și acum, țara și statul au un singur nume – Voronin. Dacă nu-l iubești pe Voronin, înseamnă că nu-ți iubești nici țara, nici statul. Acei care prin ‚89 ne fărâmau oasele cu retevelele la mitingurile din centrul Chișinăului, astăzi au devenit patrioți, ne declară dușmani și ne fărâmă sufletele cu alt fel de bastoane, mai diabolice. Bastoanele lor intră în fiecare casă – în fiecare seară la TVM apar mutre hâde și ipocrite, care ne scuipă de la ecran; de dimineață până seara guri strâmbe ne înjură de la radioul de stat. Asta-i „țara mea, Moldova mamă, vatra doinelor străbune…”
Recent, „Rezonans”-ul „patriotului moldovean” Starîș a dedicat jumătate din timp unei așa-zise „universități antropologice” din Chișinău.
Oaspetele ei a fost însuși președintele Voronin, primul „patriot moldovean” al acestei țări. (Fiindcă asta-i condiția de bază pentru a fi primul patriot al țării mele – să urăști trecutul acestui neam, să fii un renegat, sută la sută, să vorbești oribil limba maternă și să te închini rușilor). Din „cercetările științifice” ale „savanților” de aici (toți „patrioți moldoveni” aleși pe sprânceană!), am înțeles că cei care gândesc ca și mine sunt dușmanii acestei țări, deoarece lucrează pentru interesele unei … „națâi vecine”. Exact așa s-a exprimat telejurnalista – „națâe vecină”. Iată că mi-a fost dat s-o aud și pe asta. Înseamnă că țara asta, pe care am crezut-o a mea, nu e pentru mine, ci pentru altă nație, iar eu cu toți străbunii mei fac parte dintr-o „națâe vecină”, dușmănoasă acestei țări. Astfel, am fost declarat dușmanul țării mele, iar cei veniți din Breansk, Tomsk și Omsk pe tancuri – „patrioți moldoveni”, prieteni ai țării mele. Această nouă țară, țara lui Voronin Vodă cel Cumplit de rusificat, acum mă pune să aleg – ori accept să fac parte din națâia telejurnalistei de la „Rezonans”, ori trebuie să mă dezic de părinții și străbunii mei, care au făcut parte dintr-o …națâe vecină. Ori să mă cărăbănesc de aici cu străbuni cu tot.
…În țara mea, care nu mai este a mea, sunt terorizat în fiecare zi ca să aleg între ceva și cineva. Să aleg între țara străbunilor mei și țara lui Voronin. Să aleg între Alecsandri, Kogălniceanu, Russo, Creangă, Iorga, Sadoveanu și alți „dușmani ai statalității moldovenești” și Leonid Corneanu, Ion Canna, Lev Barski, Iacob Kutkovețki și Fiodor Ponomari, adevărați „patrioți moldoveni”… Ca să fiu acceptat în țara mea, eu trebuie să aleg între Mihai Viteazul și Alexandru Ioan Cuza, reprezentanți ai „națâei vecine”, și Stepaniuc și Iovv.tocika.md, reprezentanți ai „națâei lui Voronin”. Eu trebuie să aleg între Gr. Vieru și Gh. Madan, pentru că Vieru e „naționalist” și lucrează pentru „națâia vecină”, iar Madan e „patriot moldovean” și scrie despre patriotul moldovean Gr. Kotovski. Seara, ajuns acasă, frânt de oboseală, după o zi de muncă, în loc să mă refac cu o poezie din fenomenala carte de poeme a lui Vieru „Strigat-am către Tine”, citită la televizor, eu trebuie să privesc o emisiune de Gonța cu titlul „Pupatu-te-am în fund pe tine fierbinte, iubite tovarășe dom‚ președinte”…
După ce noi, reprezentanții „națâei vecine”, le-am făcut țară, ei ne dau afară din ea, ne declară dușmanii ei. Tot ce înseamnă cultură și le este inaccesibil este declarat „extremism” și „diversiune antistatală”. Dacă s-ar face lista patrioților acestei țări, primii ar figura în ea Bodiul, Voronin, Stepaniuc, Ostapciuc, Tarlev, Iovv.tocika.md, Gonța, Dubrovski, Stati, Popușoi and Co. – ceilalți sunt declarați „naționaliști jegoși”, extremiști”, „legionari”, „național-fasciști”. Această împărțire se numește în limbajul lui Voronin „pact social”. Conform acestui „pact”, va trebui să serbez Ziua Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, Ziua Biruinței Armatei Roșii. Dacă, ferească Dumnezeu, am curajul să protestez împotriva „națâei” lui Voronin, trebuie să fac acest lucru la o margine de oraș, în vreo lutărie… Pentru că așa-i regula azi în țara mea: cine vrea să-l asculte pe Iosif Kobzon și Lev Leșcenco cu „Deni Pobedî” – poftim în centrul Chișinăului. Iar cine vrea să-l asculte pe Victor Socaciu și Tudor Gheorghe – marș în lutărie, „națâe vecină” ce ești! Deoarece cântecele lui Socaciu și Tudor Gheorghe distrug „statalitatea moldovenească”, iar cele ale lui Kobzon și Leșcenko o consolidează…
Iată de ce eu încep să mă tem de țara mea… Cum răspundem noi, reprezentanții „națâei vecine” din țara mea, la aceste valuri de batjocură și umilința? Sunt mai multe feluri de a răspunde.
Unul răspunde din fotoliu, privind televizorul. Calculează din ochi cam câți oameni s-au adunat duminica asta în Piață și rostește sentința: „Păi, n-am zis eu că mai mult de două-trei mii n-o să se adune? Nu așa, dom ‘le, se face politica… Cu asemenea politică nu mai schimbăm noi nimic în țara asta…”. Și râgâie dulce, trăgându-și pleoapele peste ochii roșii de atâta suferință națională.
Altul răspunde tot din fotoliu, citind dimineața ziarele. Își soarbe cu înghiţituri line şi calculate ceaiul cu miere, citește atent toate editorialele și, dacă își găsește numele sub un exemplu pozitiv, iar numele adversarului său într-un context negativ, constată mulțumit: „V-am spus eu că Tănase e bravo! E singurul ziarist independent de la noi!”. Dacă e invers, exclamă prin de revoltă: „V-am spus că Tănase e un nemernic! Întotdeauna omul acesta a scris la comandă”. Apoi se pune pe telefonat la prietenii săi politici. Te face praf. Într-un târziu, obosește. Şi râgâie dulce, trăgându-și pleoapele peste ochii roșii de atâta suferință națională.
Al treilea răspunde tot prin cititul ziarelor. Caută cu lupa purici în scrisul meu. Când îi găsește, se așterne pe scris scrisori. Aceste scrisori încep cam așa: „Stimate tovarășe Tanasov…”. Urmează înjurăturile şi acuzațiile de trădare a neamului românesc. Duce scrisoarea la poștă și vine acasă cu conștiința datoriei (naționale) împlinite. Scoate un ulcior cu vin, mai răsfoiește ziarul. Și râgâie dulce, trăgându-și pleoapele peste ochii roșii de atâta suferință națională.
Al patrulea răspunde prin trecerea de partea Puterii. Ah, ce boală dulce e Puterea, domnii mei! Am văzut cu ochii mei oameni atacați de acest virus, de acest monstru care distruge destine, întoarce pe dos vieți omenești, le schimbă cursul și sensul. Îmi amintesc de băieții noștri moldoveni, care deveniseră deputați în primul Parlament. Doamne, Dumnezeule! Ieri erai muritor de rând, azi om mare, de stat. La intrarea și la ieșirea din parlament îți dă onorul poliția. Nu-ți mai fărâmi oasele în troleibuz, ci te duce mașina drept la scară. Toate ușile îți sunt deschise. Orice ministru simte o mare plăcere să-ți facă un serviciu, să-ți rezolve o mică problemă. Mergi pe culoarele parlamentului și te îngropi până la glezne în covoare moi. Pe câți nu i-a omorât această nouă situație?! Băieții au prins gustul banului făcut cu „ciocanul” și adunat cu lopata, al banului câștigat ușor… Unii, drogați de atâta putere venită peste ei, s-au luat în serios, au crezut că Providența i-a născut pentru a face politică, pentru a ajunge miniștri, premieri și șefi ai acestei țări. Unul mititel, mic de stat, dar cu rânză mare de român, care-și dubla tălpile la pantofi ca să pară mai răsărit la stat, devenit deputat și șef de comisie, se rostogolea ca o gogoşică pe acele covoare, se duce și la WC cu mașina comisiei, chiar a încercat să devină președinte în țara mea, de unde i s-a tras implacabilul sfârșit politic… Puterea corupe, deoarece covorul e moale, iar ceaiul cu miere îți face bine la stomac…
Iară noi, noi, epigonii? – se întreba în tinerețe M. Eminescu. Iară, noi, noi patrioții? – mă întreb eu acum. Cine suntem noi astăzi, patrioții de ieri, „bătrânii naționaliști de la 1989”, cum ne numesc unii? Eu m-am implicat în ziaristică, pentru că mi s-a părut că pe aici trece linia de ceea a Frontului… Am renunțat la cariera științifică, o anonimă, dar comodă carieră, cu ceai cu miere de mai, cu ciupici pufoși și călduți, care îți păstrează sănătatea. Nu m-am dus nici în business. Am preferat să mă implic activ în destinul țării mele, din care acum sunt dat afară ca fiind dușmanul ei. Și cu ce m-am ales la anii îștia? Cu o sănătate hrentuită, fără o poziție materială sigură, „măcelărit din dreapta și din stânga, pentru că în țara mea nimeni nu-i înghite pe oamenii care încearcă să judece. Ca să fii lăsat în pace și apreciat, trebuie să fii o nulitate comodă, să nu deranjezi, să spui atâta cât nu atingi Puterea sau un piept bombat de napoleonaș cu tălpile duble la pantofi.
E o mare nebunie să fii ziarist în țara mea. Mereu pe baricade, mereu lovit și înjosit, mereu umilit și hulit. Pentru că lumea noastră e împărțită, ca în epoca medievală, în cetăți, aflate într-un permanent război de uzură. În țara mea nu poți fi pur și simplu al nimănui, adică al tău, adică al țării. Trebuie să fii al unei Cetăți. Ca să se tragă în tine din altă Cetate. Şi asta de ani de zile… Vrei, nu vrei, dar până la urmă întrebarea vine de la sine: dar oare are rost? De ce să te istovești pentru niște Cetăți aflate în veșnic război între ele și toate fiind împotriva ta, și care la apariția oștilor duşmane se predau fără luptă? De ce să te implici în destinul unei țări care nu te vrea, te consideră dușmanul ei? De ce să fii bufonul unui public, care te ovaționează când îi spui minciuni și te fluieră când rostești adevărul?
28 februarie 2003
Fragment din cartea „Hoții de mituri”, 2004
