Tranzacția lui Filat din 2010 ne lasă fără Nistru: Am dat o poziție strategică pe două cariere de piatră înghițite de dosare penale
Cu Nistrul se întâmplă în aceste zile ceva ce nu mai poate fi explicat printr-un singur cuvânt: „secetă”. În Republica Moldova plouă. Pe alocuri, abundent. Pământul este umed, iar toamna nu seamănă deloc cu un peisaj de secetă. Și totuși, Nistrul rămâne la cote extrem de scăzute.
La 28 septembrie, Ministerul Mediului a făcut publică o cifră care ar trebui să ne dea de gândit: nivelul lacului de acumulare Novodnistrovsk se află la aproximativ 111 metri, în condițiile în care nivelul normal este de circa 121,5 metri.
Lipsesc zece metri și jumătate de apă.
Până nu demult discutam despre o scădere cu 68 de centimetri în numai douăzeci de zile din septembrie. Acum devine clar că cei 68 de centimetri arată doar dinamica ultimelor săptămâni. Cei 10,5 metri arată dimensiunea reală a deficitului.
Pentru a înțelege ce se întâmplă nu este suficient să privim pe fereastră și să ne întrebăm: despre ce secetă vorbim, dacă plouă de trei zile?
Trebuie să înțelegem cum funcționează Nistrul după construirea Complexului Hidroenergetic Nistrean. Și, înainte de toate, trebuie să vedem de unde vine apa lui.
Cea mai mare parte a apei care ajunge în Republica Moldova se formează nu pe teritoriul nostru, ci în bazinul superior al fluviului, în Carpați și în vestul Ucrainei. O ploaie torențială la Chișinău poate inunda străzile capitalei, dar nu adaugă aproape nimic în lacul Novodnistrovsk, aflat mult mai sus pe cursul Nistrului.
Iar în bazinul superior, anul 2026 este unul excepțional.
Hidrologii ucraineni constată că perioada de ape mici în bazinul Nistrului a început încă în luna mai. În iulie, debitele râurilor din bazin reprezentau doar 10–40% din normă. La începutul lunii septembrie, afluxul în lacul de acumulare a coborât la 26–27 de metri cubi pe secundă — un minim absolut de la punerea în funcțiune a lacului, în 1985.
În primele douăzeci de zile ale lunii septembrie au intrat în lac, în medie, aproximativ 23 m³/s, în timp ce în aval erau evacuate circa 60 m³/s. În cifre absolute: au intrat 40,3 milioane m³ de apă și au fost evacuate 103,7 milioane m³. Cu alte cuvinte, lacul de acumulare a dat în aval de 2,6 ori mai multă apă decât primea. Diferența — 63,4 milioane de metri cubi — a fost acoperită din rezerva acumulată.
De aici rezultă prima concluzie, poate incomodă pentru mulți.
În actuala criză, barajul nu a ținut apa. Dimpotrivă, pe parcursul verii a consumat din propria rezervă pentru a menține debitul în aval, inclusiv spre Republica Moldova.
Fără această rezervă, în septembrie, la Naslavcea, Nistrul ar fi avut nu circa 60 m³/s, ci aproximativ 23 m³/s. Ar fi fost și mai mic decât îl vedem astăzi.
Prin urmare, Nistrul nu seacă acum din cauza barajului. Barajul nu produce apă. Dar decide când ajunge ea la noi. Dacă din amonte vin 23 m³/s, niciun operator nu poate evacua la nesfârșit 100 m³/s. Rezerva se termină mai devreme sau mai târziu.
Dar un baraj poate face altceva: poate reține apa, o poate acumula, poate diminua viiturile de primăvară, poate transfera debitele dintr-un anotimp în altul și poate modifica evacuările chiar în interiorul aceleiași zile.
Din acest motiv, Nistrul de sub Novodnistrovsk nu mai trăiește de mult numai după legile ploii și ale zăpezii. Regimul lui este reglementat. Este una dintre concluziile amplului studiu privind impactul ecologic și social al Complexului Hidroenergetic Nistrean, realizat de experți independenți la solicitarea autorităților Republicii Moldova, cu sprijinul PNUD și al Suediei. Iar cifrele acelui studiu sunt greu de ignorat.
RÂUL ȘI-A PIERDUT VIITURA
Primul lucru pe care l-a pierdut Nistrul este tocmai ceea ce oamenii percep, de regulă, drept un pericol: viitura. După construirea complexului hidroenergetic, debitele maxime ale Nistrului s-au redus cu aproximativ 30%, iar vârfurile viiturilor de primăvară — cu circa 38%. Debitul mediu în aval de complex s-a redus cu peste 10%, adică aproximativ 800 de milioane de metri cubi anual.
Primăvara avem mai puțină apă. Vara și toamna — ceva mai multă. Pentru om, viitura este o amenințare. Pentru un râu, însă, viitura face parte din viața lui. Apa mare spală albia, inundă lunca, reconectează râul cu brațele și lacurile sale, transportă nisip și pietriș, curăță depunerile și reface zonele de reproducere a peștilor.
Nistrul avea cândva propriul calendar: creșterea nivelului primăvara, viitura, retragerea apelor și apoi perioada de ape mici.
Acest ciclu a fost aplatizat. Pentru hidroenergetică este convenabil. Pentru râu înseamnă schimbarea unui calendar natural format de-a lungul secolelor.
APA TRECE. NISIPUL RĂMÂNE
Al doilea efect este mai puțin vizibil. Barajul nu reține doar apă. Reține și aluviuni: nisip, pietriș, particule în suspensie — materialele din care râul își construiește și își întreține propria albie. Apa trece prin sistem. Nisipul rămâne în urmă.
În aval de complex, cantitatea sedimentelor în suspensie scade drastic, iar apa devine mai limpede. Sună bine: apă limpede, dar pentru ecosistem, însă, nu este neapărat o veste bună.
Odată cu turbiditatea dispar o parte din substanțele nutritive și materialul sedimentar transportat natural de râu. Apa lipsită de aluviuni începe să erodeze albia imediat în aval de baraj, iar mai departe, acolo unde nu mai există viituri capabile să curețe cursul, albia se colmatează și este invadată de vegetație.
În nordul Republicii Moldova, pe anumite sectoare, suprafața acoperită de vegetație acvatică a crescut de la 1% la 85%. Speciile adaptate apei curgătoare se reduc. Cele caracteristice apelor stagnante se înmulțesc. Puțin câte puțin, râul începe să capete caracteristicile unui șir de bazine cu apă lentă.
NISTRUL ȘI-A PIERDUT ȘI CALENDARUL TEMPERATURII
Al treilea efect se produce în apă și este aproape imposibil de observat cu ochiul liber. Apa care ajunge la turbine este captată din straturile adânci ale lacului de acumulare.
Din acest motiv, vara, în aval de hidrocentrală, apa poate fi cu până la 7,5°C mai rece decât în regimul natural. Iarna, poate fi cu până la 5°C mai caldă. Pentru om, câteva grade pot părea nesemnificative. Pentru un ecosistem acvatic, ele pot schimba totul: perioada de reproducere a peștilor, dezvoltarea icrelor, ciclurile insectelor, cantitatea de oxigen din apă și baza trofică.
Nistrul nu și-a pierdut doar viitura. Și-a pierdut și calendarul termic.
UN RÂU CARE RESPIRĂ ÎN RITMUL SISTEMULUI ENERGETIC
Există însă un efect și mai spectaculos. Nistrul de sub baraj începe să „respire” în funcție de necesitățile sistemului energetic. Când este nevoie de mai multă energie, prin turbine este trecută mai multă apă. Când necesarul scade, scade și debitul.
În aval apare astfel un val artificial, după care nivelul apei coboară. Efectul poate fi urmărit pe mai mult de 130 de kilometri, iar studiile indică drept cel mai puternic modificat un sector de aproximativ 150 de kilometri în aval de Naslavcea.
Cercetătorii au măsurat oscilații zilnice ale nivelului de circa 52 de centimetri, în condițiile în care reglementările prevăd valori mai mici de 50 de centimetri. Pentru icre, puiet și vegetația de pe mal asemenea oscilații pot fi devastatoare.
Apa urcă și coboară nu pentru că a plouat în Carpați. Ci pentru că s-a schimbat sarcina sistemului energetic.
PEȘTII AU PLĂTIT DEJA PREȚUL
Efectele se văd în biodiversitate. Potrivit studiului privind impactul Complexului Hidroenergetic Nistrean, în cursul mijlociu al Nistrului au dispărut 19 specii de pești, iar în cursul inferior — 15 specii. Populațiile unor specii valoroase s-au redus dramatic.
Nu există o singură cauză. Este efectul cumulat al modificării temperaturii, regimului curgerii, sedimentelor, bazei trofice și oscilațiilor artificiale ale nivelului apei. Nistrul nu seacă astăzi din cauza barajului. Dar ecosistemul Nistrului este degradat profund de modul în care complexul hidroenergetic i-a modificat regimul natural.
Iar aici întrebarea esențială nu este dacă „barajul este bun” sau „barajul este rău”. Întrebarea este alta: după ce reguli funcționează și cine stabilește aceste reguli?
REZERVA S-A TERMINAT
Acum am ajuns la momentul critic. Potrivit Ministerului Mediului, lacul de acumulare a trecut practic într-un regim de tranzit: câtă apă vine din amonte, aproximativ atâta poate pleca mai departe.
Rezerva care permitea compensarea deficitului s-a epuizat. Potrivit datelor prezentate de autoritățile municipale, începând cu 25 septembrie evacuările au coborât la aproximativ 20 m³/s, față de valori obișnuite de circa 100 m³/s.
La 14 septembrie, Comisia Nistrului s-a întrunit într-o ședință extraordinară, iar Republica Moldova și Ucraina nu au ajuns la un acord privind reducerea suplimentară a evacuărilor. Disputa nu mai este, așadar, despre existența sau inexistența apei în Nistru. Este despre ultimii metri cubi disponibili. Iar decizia asupra lor nu se ia la Chișinău.
Pentru a înțelege cum am ajuns aici trebuie să revenim la anul 2010. Și trebuie să o facem cu documentele pe masă, fără mitul simplist al „robinetului pe care Ucraina îl poate închide”.
CE A CEDAT FILAT ÎN 2010?
Complexul hidroenergetic de pe Nistru este format din trei componente principale. Prima și cea mai importantă este lacul de acumulare Novodnistrovsk, cu un volum de aproximativ trei miliarde de metri cubi, împreună cu CHE-1.
Acesta se află integral pe teritoriul Ucrainei. Aici se decide câtă apă este acumulată primăvara și câtă poate fi eliberată vara.
A doua componentă este lacul-tampon, cu un volum de aproximativ 40 de milioane de metri cubi.
A treia este barajul de lângă satul moldovenesc Naslavcea, unde funcționează CHE-2. Este ultima instalație înainte ca apa să intre propriu-zis în Republica Moldova.
Diferența de dimensiune este esențială. Lacul-tampon este de aproximativ 75 de ori mai mic decât rezervorul principal.
Prin urmare, controlul asupra părții moldovenești a barajului de la Naslavcea nu ar fi oferit niciodată Chișinăului dreptul de a decide câtă apă trebuie păstrată în lacul Novodnistrovsk.
A susține contrariul înseamnă a perpetua un mit. Dar la Naslavcea se decide altceva. De aici apa pleacă spre Republica Moldova. Tot aici se formează o parte importantă din oscilațiile zilnice de nivel pe care le observăm în aval.
Lacul-tampon servește și drept bazin inferior pentru hidrocentrala cu acumulare prin pompaj. Noaptea, apa este pompată în bazinul superior, iar în perioadele de consum ridicat este trecută prin turbine pentru producerea energiei electrice.
Investigațiile jurnalistice realizate asupra funcționării complexului au arătat că apa pompată în timpul nopții nu revine neapărat imediat în râu, ci în funcție de necesitățile sistemului energetic ucrainean.
Și aici ajungem la episodul din 2010.
Barajul de la Naslavcea fusese conceput ca un obiectiv comun.
În anii 1990 și la începutul anilor 2000, Ukrhidroenergo a instalat pe partea sa de baraj trei agregate, fără acordul Republicii Moldova. Astfel a apărut CHE-2.
Republica Moldova avea atunci un atu juridic și patrimonial concret: o parte a barajului, fără de care situația juridică a întregului obiectiv nu putea fi definitiv clarificată.
La 1 octombrie 2010, premierii Vlad Filat și Iulia Timoșenko au semnat un protocol secret care a consfințit una dintre cele mai controversate tranzacții patrimoniale dintre Republica Moldova și Ucraina.
Potrivit unei investigații publicate de Anticoruptie.md, documentele negociate în 2010 au permis recunoașterea dreptului Ucrainei asupra părții moldovenești a barajului de la Naslavcea — nodul hidrotehnic nr. 2 — iar drept „avantaj economic” pentru Republica Moldova a fost invocată recunoașterea drepturilor asupra a două întreprinderi din industria extractivă aflate pe teritoriul ucrainean: Cariera de piatră concasată din Pervomaisk și Cariera de pietriș și nisip din regiunea Cernăuți. Investigația citează inclusiv o notă întocmită la acea vreme de viceministrul Afacerilor Externe Andrei Popov, în care aceste active erau prezentate drept unul dintre beneficiile ratificării protocolului.
Privită retrospectiv, această tranzacție ridică întrebări care depășesc cu mult simpla neinspirare a unei negocieri. Mai ales că, ulterior, Republica Moldova a ajuns să piardă controlul efectiv și asupra activelor celor două cariere, iar circumstanțele în care s-a produs acest lucru au făcut obiectul unor proceduri penale și al unor demersuri ale Procuraturii.
De aici începe însă o altă investigație, care pare să nu fi fost dusă niciodată până la capăt. Cine erau beneficiarii economici reali ai celor două cariere și cine avea interesul ca situația juridică a acestora să fie reglementată tocmai în această formulă? Cine le administra, cine urma să profite de exploatarea lor și cum a fost calculată pretinsa echivalență dintre aceste active și cedarea unei poziții strategice asupra unui obiectiv hidroenergetic transfrontalier?
Și mai există o întrebare: de ce a acceptat statul moldovean un asemenea schimb? Cine l-a fundamentat, ce evaluări economice și strategice au existat și cine a decis că două cariere de piatră reprezentau o contrapondere suficientă pentru cedarea unei poziții juridice asupra barajului de la Naslavcea?
Unsprezece ani mai târziu, chiar Vlad Filat avea să numească rezultatul rușinos și să ofere o explicație tulburător de simplă: nu am știut ce cedăm. „Poate că ar fi trebuit să merg acolo să caut, dar nu aveam aceste informații.”
Nu avem suficiente date pentru a afirma că în spatele acestei tranzacții s-a aflat un interes ilegal. Dar există suficiente circumstanțe pentru ca întrebarea să fie pusă. Cu atât mai mult cu cât Anticoruptie.md a relatat ulterior despre suspiciuni privind devalizarea celor două întreprinderi și despre investigațiile penale deschise în legătură cu pierderea activelor acestora.
Aici răspunsul nu ar trebui căutat în speculații politice, ci în acte, beneficiari, fluxuri economice și decizii administrative. Iar dacă aceste circumstanțe nu au fost elucidate integral, este o temă legitimă pentru organele de anchetă.
Privită retrospectiv, problema nu este că Republica Moldova ar fi „cedat un robinet”. Nu avea un asemenea robinet. Problema este alta și este mult mai serioasă. Chișinăul a cedat o poziție de negociere. Două cariere pot fi evaluate. Poți calcula rezervele de piatră, volumul extracției și valoarea de piață. O poziție juridică într-un baraj amplasat pe un fluviu transfrontalier nu poate fi evaluată în același mod. Valoarea ei nu se măsoară în lei. Se măsoară în dreptul de a avea un cuvânt de spus atunci când apa nu mai ajunge pentru toți. Iar acel moment pare să fi venit.
O poziție care putea fi folosită pentru a cere reguli obligatorii privind funcționarea hidrocentralei de la frontieră: limite ale oscilațiilor zilnice, debit minim garantat, acces la date hidrologice, regim ecologic și mecanisme de coordonare.
ULTIMELE 19 HECTARE
Republicii Moldova i-a mai rămas un atu fizic.
Aproximativ 19 hectare de teren moldovenesc din zona Naslavcea sunt necesare Ucrainei pentru extinderea complexului. Chișinăul nu și-a dat atunci acordul pentru extindere, invocând inclusiv îngrijorările legate de impactul asupra Nistrului. Dacă experiența anului 2010 ne-a învățat ceva, este că această poziție nu trebuie cedată fără garanții juridice precise.
Dacă terenul va fi oferit, miza nu ar trebui să fie o nouă compensație patrimonială. Miza trebuie să fie regulile de funcționare a Nistrului. Un debit minim garantat la Naslavcea, inclusiv în anii secetoși, cu o formulă clară privind împărțirea deficitului atunci când apa nu ajunge.
O limită obligatorie a oscilațiilor zilnice de nivel și consecințe pentru depășirea ei. Debite ecologice de primăvară care să restabilească, măcar parțial, viitura naturală de care ecosistemul are nevoie.
Acces în timp real pentru partea moldovenească la datele privind afluxul, rezerva și evacuările de apă — nu după câteva zile și nu prin comunicate de presă. Și coordonarea regimului hidrocentralei cu acumulare prin pompaj cu necesitățile prizelor de apă aflate în aval.
Formula ar trebui să fie simplă: teren contra reguli. Nu teren contra cariere. Nu mai este doar o problemă de ecologie.
Pentru Republica Moldova, Nistrul nu este pur și simplu un râu. Este infrastructură strategică.Fluviul asigură cea mai mare parte a necesarului de apă al țării — potrivit estimărilor PNUD, aproximativ 70% din consumul de apă al Republicii Moldova.
Chișinăul își ia apa potabilă din Nistru, prin sistemul de captare de la Vadul lui Vodă. Nordul țării depinde, între altele, de priza de la Cosăuți. În prezent, prizele funcționează, iar Ministerul Mediului afirmă că ele sunt monitorizate permanent.
Dar faptul că trebuie monitorizate permanent spune deja ceva important. Nu mai discutăm despre o problemă abstractă de ecologie. Discutăm despre securitatea apei potabile.
Schimbările climatice fac probabil ca asemenea perioade de deficit hidrologic să devină o problemă tot mai frecventă. Iar dacă cei 23 m³/s de astăzi vor deveni, într-un alt an, 15 sau 10, Republica Moldova nu va mai avea nevoie de declarații de bunăvoință. Va avea nevoie de drepturi scrise în tratate și mecanisme care funcționează atunci când apa lipsește.
NATURA STABILEȘTE CÂTĂ APĂ VINE DIN CARPAȚI
Complexul hidroenergetic poate influența când, în ce cantitate și în ce stare ajunge această apă în Republica Moldova. Iar Chișinăului îi revine o singură decizie pe care încă o poate lua singur: dacă își va mai ceda o dată pozițiile de negociere fără să înțeleagă exact ce primește în schimb.
Astăzi, până la nivelul normal al principalului lac de acumulare al Nistrului lipsesc aproximativ zece metri și jumătate de apă. Prețul deciziilor luate acum cincisprezece ani nu se mai măsoară în valoarea a două cariere.
Se măsoară în apă.
Sursa: cotidianul.md
