Am criticat în repetate rânduri ezitarea Guvernului de a merge spre o reformă administrativ-teritorială suficient de curajoasă. Simpla comasare a celor 32 de raioane în 10 unități mai mari riscă să schimbe harta fără să schimbe cu adevărat sistemul. Din acest motiv, faptul că Guvernul și-a reconsiderat abordarea și a venit astăzi cu o nouă formulă mi se pare un pas important în direcția corectă.
Noua viziune este, în opinia mea, net superioară variantei discutate anterior: cele 32 de raioane ar urma să dispară, iar nivelul al doilea al administrației ar fi reorganizat în doar trei regiuni – Nord, Centru și Sud. Chișinăul și Bălțiul își păstrează statutul distinct, Găgăuzia rămâne cu statutul său special, iar Taraclia ar urma să devină municipiu de nivelul al doilea.
Reforma pare să pornească, în sfârșit, de la întrebarea corectă: de câtă administrație intermediară mai are nevoie, în realitate, o țară de dimensiunea Republicii Moldova, cu o populație aflată în continuă scădere? Din această perspectivă, trecerea de la 32 de raioane la doar trei regiuni schimbă substanțial însăși filosofia reformei.
Față de variantele discutate anterior, noul concept aduce câteva schimbări care merită examinate cu atenție.
Prima este dispariția actualelor raioane. Dincolo de nostalgiile administrative, raionul este o moștenire instituțională a sistemului sovietic. Raioanele au fost introduse pe întreg teritoriul Basarabiei în 1940 și consolidate după război.
Actuala fragmentare nu mai corespunde realității demografice. Republica Moldova avea la 1 ianuarie 2026 aproximativ 2,36 milioane de locuitori cu reședință obișnuită, iar tendința demografică obligă statul să-și regândească dimensiunea aparatului administrativ. În aceste condiții, menținerea chiar și a zece administrații raionale, fiecare cu propriul consiliu, președinte și aparat birocratic, devine tot mai greu de justificat funcțional.
A doua schimbare, după mine mult mai importantă decât desenarea unor noi hotare, privește competențele. O parte dintre servicii și bunuri ar urma să treacă la primării, iar regiunea să se ocupe în principal de coordonare, planificare și proiecte care depășesc limitele unei singure comunități.
Aceasta este, de fapt, miza reală a reformei. Nu avem nevoie doar de unități administrative mai mari, ci de primării mai puternice. Dacă reforma va fi dusă până la capăt în această logică, nivelul al doilea nu va mai concura cu administrația locală, ci va interveni numai acolo unde dimensiunea problemei depășește capacitatea unei singure comunități.
Combinată cu amalgamarea primăriilor, regionalizarea poate produce o administrație mai suplă, mai flexibilă și mai puțin costisitoare. Guvernul își propune ca, după alegerile locale din 2027, numărul primăriilor să ajungă la 292, față de 892 înainte de reforma administrativă. Astfel, reforma s-ar desfășura simultan la ambele niveluri: comunități locale mai mari și mai capabile, iar deasupra lor doar trei structuri regionale cu atribuții limitate.
Problema constituțională a noțiunii de „raion”
Articolul 110 din Constituție prevede că teritoriul Republicii Moldova este organizat în sate, orașe, raioane și Găgăuzia, iar articolul 113 reglementează consiliul raional. Am susținut și anterior că aceste prevederi trebuie citite funcțional, nu pur terminologic. Constituția stabilește arhitectura administrației locale și existența unui nivel intermediar; ea nu stabilește că Republica Moldova trebuie să aibă obligatoriu 32 de raioane și nici nu ridică denumirea de „raion” la rangul unei valori constituționale în sine.
Există însă o întrebare pe care noua formulă o face inevitabilă: de ce „regiune” și nu „județ”?
Sunt de acord că, din punct de vedere administrativ, esențiale sunt natura unității de nivelul al doilea, competențele sale și raporturile cu autoritățile locale de nivelul întâi. Denumirea acesteia este, în bună măsură, o opțiune politică și de tradiție instituțională. Iar dacă tot renunțăm la vechea organizare raională, cred că există argumente serioase pentru a discuta revenirea la denumirea istorică de „județ”.
Nu ar fi nici măcar o premieră în ordinea constituțională actuală. Reforma din 1998 a înlocuit raioanele cu județe, iar legea adoptată atunci preciza expres că noțiunea de „județ” este identică celei de „raion” prevăzute de articolul 110 din Constituție și desemnează unitatea administrativ-teritorială de nivelul al doilea.
Dacă tot facem acum o reformă de asemenea amploare, poate că este momentul să o ducem până la capăt. Trecerea de la 32 de raioane la numai trei unități de nivelul al doilea reprezintă o ruptură suficient de profundă cu modelul sovietic, încât să justifice și recuperarea denumirii tradiționale de „județ”.
În fond, dacă scopul reformei este desprinderea de o arhitectură administrativă moștenită din perioada sovietică, ar fi firesc ca această desprindere să se reflecte și în limbajul instituțional. Putem renunța nu doar la cele 32 de raioane, ci și la noțiunea de „raion”, revenind la termenul istoric de „județ”.
Din această perspectivă, cele trei regiuni trebuie privite ca succesoarele funcționale ale actualelor unități de nivelul al doilea. Se schimbă denumirea și dimensiunea lor, nu arhitectura constituțională. Totuși, tocmai pentru că articolele 110 și 113 folosesc expres termenii „raion” și „consiliu raional”, această soluție trebuie fundamentată juridic foarte riguros.
Altfel, o reformă administrativă necesară riscă să fie împinsă inutil într-o controversă constituțională asupra terminologiei. Dar repet: Constituția stabilește arhitectura administrației locale, nu nomenclatorul administrativ al statului.
Există și câteva vulnerabilități care trebuie evidențiate.
În primul rând, trei regiuni reprezintă unități foarte mari. Regiunea Centru ar avea aproximativ 670.000 de locuitori, Nordul 514.000, iar Sudul 280.000. O asemenea concentrare teritorială și administrativă va însemna inevitabil și o concentrare importantă de resurse și influență la nivel regional. De aceea, va trebui găsit un mecanism electoral și instituțional care să împiedice transformarea consiliilor regionale în trei mici parlamente politice, cu aparate care, peste câțiva ani, să înceapă din nou să crească.
Dacă desființăm 32 de centre raionale de putere doar pentru a concentra resursele și influența în trei centre regionale mult mai puternice, riscăm să înlocuim o problemă cu alta. Trebuie evitat și riscul apariției unor veritabili „baroni regionali”, în jurul cărora să se concentreze controlul asupra resurselor, funcțiilor și deciziilor publice din teritoriu.
În al doilea rând, merită discutată mai atent și alegerea centrelor administrative ale viitoarelor regiuni. Stabilirea sediului Regiunii Nord la Bălți poate părea firească prin dimensiunea și importanța municipiului, dar nu este singura soluție posibilă. O reformă de asemenea amploare ar trebui să țină seama nu doar de realitățile administrative existente, ci și de echilibrele teritoriale pe care dorim să le construim pentru următoarele decenii.
Din această perspectivă, Ungheniul ar merita să fie examinat ca posibil centru regional al Regiunii Nord. Poziționarea sa la frontiera cu România și conectarea tot mai puternică la infrastructura europeană îi pot conferi un rol strategic diferit. Centrul administrativ al unei regiuni nu trebuie ales neapărat după criteriul celui mai mare oraș, ci poate deveni el însuși un instrument de dezvoltare și echilibrare teritorială.
Există și particularități sociale și lingvistice ale nordului țării care merită luate în calcul, fără a le dramatiza și fără a le transforma într-un argument împotriva Bălțiului. Atunci când concentrăm într-un singur centru administrativ resurse și putere de decizie pentru o parte atât de mare a țării, asemenea echilibre nu sunt lipsite de importanță.
În al treilea rând, trebuie continuată și dusă până la capăt descentralizarea financiară. Competențele transferate primăriilor fără resursele necesare pot transforma descentralizarea într-un simplu transfer de probleme. Fără autonomie financiară reală, reforma riscă să schimbe harta administrativă fără să schimbe raporturile de dependență din interiorul sistemului.
În al patrulea rând, trebuie evitat riscul ca regionalizarea să îndepărteze administrația de cetățean. Trecerea de la 32 de raioane la doar trei regiuni înseamnă inevitabil centre administrative mult mai îndepărtate de numeroase localități.
Pentru un locuitor din nordul sau sudul țării, reforma nu va fi percepută ca un succes dacă, pentru rezolvarea unei probleme administrative, va trebui să parcurgă zeci sau chiar sute de kilometri până la centrul regional.
Tocmai aici devine esențială distribuirea corectă a competențelor. Regiunea trebuie să fie mare teritorial, dar mică birocratic.
Mai există însă un risc, poate chiar mai important: diferența dintre reforma din lege și reforma din realitate.
Avem deja o experiență care ar trebui să ne servească drept avertisment. Atunci când a fost modificată harta judiciară, pe hârtie, numărul instanțelor s-a redus considerabil. În realitate, o bună parte dintre fostele judecătorii nu au dispărut. Au fost rebotezate „sedii”, au rămas în aceleași clădiri, în bună măsură cu aceiași oameni și cu atribuții care, în esență, au rămas foarte apropiate de cele de dinainte. Harta s-a schimbat mai repede decât sistemul.
Acest lucru trebuie evitat în reforma administrativ-teritorială. Ar fi foarte simplu să declarăm prin lege că am desființat 32 de raioane și am creat trei regiuni, iar apoi, din teama disponibilizărilor, a reorganizărilor nepopulare sau a costurilor politice, să păstrăm în teritoriu aproape intacte fostele structuri raionale, eventual sub alte denumiri: oficii, reprezentanțe, direcții sau sedii teritoriale.
În acest caz, am obține cea mai proastă combinație posibilă: trei administrații regionale noi așezate peste o birocrație raională veche care supraviețuiește în teritoriu. În loc să simplificăm administrația, am mai adăuga un etaj.
În sfârșit, reforma nu ar trebui să închidă discuția despre municipalizare. Dimpotrivă. Transformarea Taracliei într-un municipiu de nivelul al doilea arată chiar că această soluție este posibilă. Centrele urbane puternice pot deveni, în timp, poli reali de dezvoltare pentru teritoriile din jur. Regionalizarea și municipalizarea nu sunt neapărat concepte concurente; ele pot reprezenta etape complementare ale aceleiași modernizări administrative.
În urmă cu câteva luni spuneam că simpla trecere de la 32 la 10 raioane risca să însemne schimbarea hărții fără schimbarea sistemului. Conceptul prezentat astăzi merge mai departe: schimbă harta, dar încearcă să schimbe și raportul dintre nivelurile administrației.
De aici înainte, testul adevărat al reformei va fi unul foarte simplu: cine decide, cine plătește, cine răspunde în fața cetățeanului și, poate cel mai important, ce structuri birocratice dispar cu adevărat.
Dacă reforma va oferi răspunsuri convingătoare la aceste întrebări, atunci vom putea vorbi nu doar despre o nouă hartă administrativă a Republicii Moldova, ci despre o administrație construită pentru realitățile de astăzi.
Așteptăm să vedem proiectul de lege.
