Românul e astfel secătură, dar nu „fără lege”. Iscodirea libertății are o limită de bun-simț care-i închide drumurile perversității unui Ivan Karamazov, de pildă. Proverbele confirmă aceste însușiri: „Nici pe dracu să-l vezi, nici cruce să-ți faci”, zice unul. Altul zice: „Fă-te tovarăș cu dracu, până treci puntea”.
Rădăcina acestui fel de a fi stă în complexul original al firii românilor”.
Cei care nu l-au citit pe Vulcănescu nu vor înțelege despre ce fel de „complex original al firii românilor” este vorba, de unde s-a luat și cum s-a constituit această SECĂTURĂ SEDUCĂTOARE? Potrivit filozofului, sufletul nostru este, istoricește, stratificat, astfel încât în el azi identificăm mai multe RĂMĂȘIȚE, numite imbolduri, ISPITE: ispită autohtonă (scepticism, măsură, încăpățânare, răbdare); ispita română (luciditate, caracter, consecvență, iezuitism); ispita slavă (religiozitate, lăsare în voie, moliciune, exaltare, mlădiere, delicatețe); ispita franceză (imitație); ispita germană (metafizică, întoarcerea spre sine); ispita evreiască (artă); ispita țigănească (nerv, duioșie, reacție zgomotoasă); ispita orientală (contemplație, nerușinare, pasivitate, echilibru, scepticism); ispita occidentală (activitate, organizare, mistica socială); ispita Nordului (a muntelui); ispita Sudului (a șesului, a apei, a câmpului) etc.
Purtând în el atâtea ispite, românul (moldoveanul) i-a admirat până la slugărnicie pe străini, plătind parcă pentru fiecare ispită pusă în el. Totodată el le-a găsit păcate străinilor: pentru el francezul e obraznic și meschin, rusul – porc, neamțul – nebulos, polonezul – orgolios, ungurul – fudul și hain, sârbul – truditor, dar și războinic, bulgarul – tare de cap, grecul – înșelător, italianul – foc de paie, bun de gură, englezul – plicticos, neînțelegător etc. De ce oare? Să fie vorba de țipătul întunecos al spiritului primar care se reneagă pe sine după ce s-a constituit printr-o altă identitate? Să fie vorba de un complex de inferioritate? Nu știu, ș-apoi e treaba filozofilor să se descurce în asemenea chestiuni tenebre.
Românul nu s-a cruțat nici pe sine, autocaracterizându-se prin formule clare și exhaustive. Să luăm, de pildă, proverbele „nici pe dracu să-l vezi, nici cruce să-ți faci” și „fă-te tovarăș cu dracu, până treci puntea”. Ele definesc magistral însușirile noastre esențiale, însușiri care ne-au dat atâta bătaie de cap pe parcursul istoriei noastre, plină de mituri și ambiguități folclorice. Crezându-se mai deștepți decât suntem, noi ne-am socotit capabili să „șmecherim” istoria și s-o amăgim la cântar, răspunzând la provocările ei prin a ne întovărăși cu dracu. În limbaj modern această întovărășire cu dracu se numește „compromis rezonabil” și „pragmatism”. De câte ori însă ne-am făcut tovarăși cu dracu, de atâtea ori am pierdut, fiindcă „compromisurile rezonabile” n-au fost niciodată în folosul nostru. Noi nu ne-am estimat niciodată cu curaj calitățile și nu dorim să recunoaștem cu voce tare că suntem un neam fără vocație politică, iar un neam fără vocație nu trebuie să riște să-l amăgească pe dracu, pentru că numaidecât va da cu oiștea în gard. Și am dat de atâtea ori. Oare faptul că din frumoasa Moldovă a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, care se întindea de la munte până la mare și la Dunărea albastră, nu a mai rămas aproape nimic, nu este o dovadă a lipsei noastre de vocație politică?
Noi nici o dată nu i-am putut amăgi pe străini, trăgând din asta foloase. Suntem un popor bătrân și obosit de istorie. Epocile de glorie ale românului au fost acelea când eram mai tineri și nu căutam „compromisuri rezonabile”, nu încercam să trecem puntea în tovărășia dracului, ci „rezolvam” compromisul pe loc, în Codrii Cosminului sau la Valea Albă. Principiul „nici pe dracu să-l vezi, nici cruce să-ți faci” este fatal pentru noi, lucru de care ne putem convinge aruncând o privire retrospectivă peste deceniul care s-a scurs. Când în anii 89-90 ne-am dezmorțit un pic și am pornit și noi la „revoluție națională”, ceva-ceva ne-a reușit numai de atâta că ne-am pornit să trecem puntea singuri, fără șmecherii diplomatice, „compromisuri rezonabile” și „abordări pragmatice”. Adică fără dracu. Dar nu ne-a ajuns „combustibil istoric”, ne-am oprit la jumătate de punte și am început să-i facem din mână dracului să vină spre noi și să trecem puntea. Turmă blândă și credulă, fără vocație politică, neamul și-a ales în fruntea lui câțiva „democrați” care au înțeles farmecul întovărășirii cu dracu și, ca urmare, au dus turma spre abator.
În acești 10 ani noi am făcut mare politică, punând în aplicare filozofia acestor proverbe. „Nici pe dracu să-l vezi, nici cruce să-ți faci” înseamnă să stai cu fundul în două luntri. Principiul dat este coloana vertebrală a „centrismului” moldovean. „Fă-te tovarăș cu dracu, până treci puntea” este principiul invocat pentru a justifica moral orice – de la oportunism până la trădare. Expresia politică nefastă a acestor „principii salvatoare” au fost agrarienii de ieri și „centriștii” și „democrații moderați” de astăzi.
…Conducându-se de aceste „principii” turma a fost adusă iarăși, sleită, la poarta abatorului. Acum e epoca când merg negocierile cu dracu. Deși „scârbită de compromisuri, cu ochii la stele, turma… se ACOMODEAZĂ”. Nu cred în mitul că această extraordinară capacitate a noastră de a ne acomoda ne-a salvat și ne-a permis să supraviețuim. De ce nu ne întrebăm ce am câștigat când ne-am întovărășit cu dracu? Cât ne-a costat „compromisurile rezonabile” și „abordările pragmatice”? De ce încercăm să ne mințim că dracu nu-i chiar atât de negru (roșu) cum ni-l închipuim?
Dacă, totuși, istoria ne provoacă iar să nu avem alte soluții, eu unul accept să ne mai întovărășim încă o dată cu dracu, dar numai cu o condiție: când vom ajunge pe punte – să-i frângem gâtul. Că dacă trecem cu dracu puntea, nu mai scăpăm de el. Repet: epocile noastre de glorie au fost acelea în care neamul a fost dominat nu de „compromisuri rezonabile” și „corectitudine politică”, ci de ispita strămoșească, iezuită. Iar între a sta cu fundul în două luntri, conform proverbelor, și a fi iezuit există o deosebire de principiu. Proverbele de mai sus sunt create de un spirit conformist, credul, fricos și laș, calități cu care nu poți supraviețui în istorie. Spiritul iezuit strămoșesc (vocația fățărniciei) poate să repugne unor domnișoare sentimentale, dar nu unui popor ajuns la poarta abatorului.
Iată de ce, nu mă solidarizez cu filozoful când afirmă că „iscodirea libertății are o limită de bun-simț care-i închide drumurile perversității”. Când problema se pune să-i frângi gâtul dracului, adică să-ți „iscodești libertatea”, nu există „o limită de bun-simț”. Ce vom face noi cu „bunul simț” dacă după ce trecem puntea vom fi siliți să trăim cu dracul în cârcă?
Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000
