De acolo, din inima României, ne transmite, prin cartea O sută cincizeci de mii la peluze (Bucureşti, „Casa de Pariuri Literare”, 2011), nostalgia copilăriei petrecute în satul Cosăuţi, localitatea ei de baştină. Surpriza acestei copilării, lipsite de evenimente neobişnuite, este tocmai tipicul. Poeta dezvoltă o poetică a detaliului, ridicând la rang de spectacol evenimente mărunte ca: urcatul prin copaci, discuţii şi certuri între fetiţe şi alte „nimicuri”, care au constituit fundalul pentru construcţia identitară a eului liric. Micile fragmente biografice exprimă şi un ADN al timpului, făcând să transpară atmosfera anilor ’70, cu miros de şampon crea-crea, cu gust de seliodkă ivasy şi populată cu viermi de mătase. În peisajul vegetal al poeziei lipsesc doar frunzele de tutun, al căror miros se mai păstrează în porii din mâinile bunicilor noastre.
Aplecată pe elementaritate, pe joc, poezia Dianei Iepure se articulează simplu, necondiţionată de sofisticări ale limbajului şi de tehnici de ambiguizare. Rememorările fascinează însă anume prin firescul şi sinceritatea scriiturii. Momentele din trecut capătă în memoria afectivă irizări magice. Înzestrată cu o sensibilitate deosebită, poeta ştie să surprindă miraculosul vârstei şi să creeze imagini artistice convingătoare: „mama face feţe de pernă/ din cămăşile vechi ale tatei/ scoate gulerul mânecile lasă doar/ nasturii la mijloc/ sidefaţi/ toată copilăria am dormit pe pernă/ ca pe pieptul lui tata” (ca pe pieptul lui tata).
Nu lipseşte nici umorul cu care percepţia copilului se apropie de teatrul grav şi ridicol al maturilor: „ia-mă şi pe mine/ bocea câte o rudă/ dar se speria/ când îi luneca piciorul/ pe marginea gropii” (fanfara). O miză lirică a poetei o reprezintă exuberanţa şi naturaleţea infantilă, pe care le captează în formidabile micronaraţiuni poetice: „bobocii noştri erau însemnaţi/ să nu se piardă/ aşa gri şi pufoşi/ îmi lipeam câte unul de piept/ şi mă încălzeam/ şi simţeam cum i se zbate inima/ atunci îmi venea să îi pup labele găurite/ de la stadion la biserică/ creşteau doar aguzi/ cu fructele mustoase de la care/ ni se înnegreau dinţii şi limba/ şi rochiţele de cit/ nu mânca agude că o să-ţi fie a f…/ încercam să înţeleg sensul cuvintelor strigate/ din vârful pomului/ aruncam agude coapte/ nimerea pe câte cineva după guler/ chicoteam cu olica/ împărţeam drumul în jumătate/ acesta e drumul meu/ şi ne certam până răguşeam (…)” (să le fie a). Agudul are o dublă semnificaţie. Reprezintă altitudinea de unde „eu şi olica” contemplă lumea într-o superioritate şi detaşare, pe care doar copilăria ţi-o oferă. Tot el e şi copacul în care se produce maturizarea sexuală: „după o să mergem la ea/ să mâncăm agude/ şi să vorbim/ despre băieţi”. Alte locuri care declanşează perceperea feminităţii în datele ei biologice este baia comunală din sat, unde „sfârcurile/ ardeau în ceaţă ca beculeţele pe brad”. De la baia comunală cu miros de şampon crea-crea, poeta trece într-o încăpere nouă „ce miroase a vopsea şi a nivea for men after shave”. Deşi gândurile ei se îndreaptă spre „geamuri albe termopan şi grilaje frumoase…”, poeta conştientizează că încă nu şi-a scos „eticheta”, amintirile copilăriei continuând s-o copleşească. Şi pe bună dreptate, deoarece, în ipostaza actuală de femeie matură „nu se mai întâmplă nimic”, nimic din vremurile miraculoase, când „eu mă credeam wanda jackson…”.
Nina Corcinschi
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
