Fără zei şi principii

Nimic nu ne vine de la sine. Poate doar aerul ce ne înconjoară şi apa cea viu curgătoare. De la zei avem credinţa esenţelor inexplicabile, iar de la oameni principiile imuabile ale vieţii, deşi în tumultul sunetelor articulate se aud şi voci că principiile pot şi trebuie discutate. Cei mai mulţi dintre noi înţeleg însă că zeii pot să nu fie ascultaţi şi că principiile pot şi trebuie încălcate. Aşa am ajuns la un nou-vechi sfârşit de an fără zei şi principii. Nu ne mai doare nimic şi nimic nu ne mai interesează, căci am părăsit principiul binelui, cedând răului şi privilegiindu-l să lucreze el pentru noi.

De aceea o nouă-veche apocalipsă ne aşteaptă la solstiţiul de iarnă al acestui nou an, când se va produce şi un nou sfârşit de lume, când lumea veche va fi înlocuită cu o alta – cu Era Vărsătorului. Căci lumile nu dispar în neant ci în noile lumi care le iau locul. Şi dispar pentru că nu ne mai satisfac nesaţul de a fi mereu alţii: de a avea mai mult în farfurie şi în curte, la cont şi în parlament, dar şi un suflet mai descătuşat de foşnet de bancnote, zângănit de străchini şi bâzâit lenos de şedinţe.

Pentru că un cer fără zei nu mai poate aduce ploaie şi o viaţă fără principii ne încovoaie, ne face mici şi neputincioşi, bătrâni şi caraghioşi, devitalizaţi şi deprimaţi.

Vărsătorul care vine însă va turna apa purificatoare peste noi şi va trimite în infernul istoriei care nu se scrie pielea porcului din poveste şi va dezveli chip de om nou să construiască, de data aceasta nu pentru valori şi prin valori, ci pentru iubire şi prin iubire – lume nouă, în care să încapă la fel de uşor şi cei săraci cu duhul, nedreptăţiţii şi umiliţii şi cei care au luptat pentru dreptate – adică acei a căror vină în lumea veche a fost să-şi adune averi în ceruri.

În această lume nu vor mai fi kaghebeuri şi mosade, naţiuni alese şi popoare pe care nu le mai încape uscatul şi cosmosul, ci doar oameni care învaţă să iubească – zeii prin credinţă, viaţa prin ştiinţă şi pe sine ca fiinţă.

Românii vor redeveni creangă de aur şi adevăraţi mioritici – frumoşi la chip şi la suflet precumu-i baciul moldovean, atât de des înjurat şi defăimat pentru păcatul nesăvârşit al laşităţii.

Oamenii răi nu se vor naşte decât doar în număr necesar pentru a arăta celorlalţi cum nu trebuie să fie omul. Atunci educaţia va fi posibilă doar ca spirit al iubirii ce îi va călăuzi pe oameni către o continuă autoeducaţie pentru devenirea întru fiinţă. Pentru că nu vor mai fi nici „subcompetenţe”, nici standarde despre cum trebuie să fie omul, nici coduri care să ne lege de primele două, ci doar un proces continuu de iubire, care va împlini lumea în rotunjimea ei sferică, ce va tot creşte până la roua din noapte, frumuseţea din arte şi infinitul aproape. Zeii se vor amesteca cu oamenii şi principiile ne vor privi resemnate din filele îngălbenite ale cărţilor, căci lumea va fi ghidată de un singur principiu: cel al iubirii. Pentru că şi azi, în lumea care pleacă, oamenii care iubesc n-au nevoie de principii. Au demonstrat-o Romeo şi Julieta, Heloise şi Abelard, iar în curbura Carpaţilor – cântecul nostru popular, supraplin de dragoste şi dor, în care neapărat dorul rimează cu izvorul – curgerea continuă şi dătătoare de viaţă, speranţă şi lumină.

Învăţătura acestei poveşti este simplă: ca să se poată trăi vreodată doar prin iubire, trebuie ca acum să trăim în credinţa ocrotită de legile morale.

La mulţi ani, Învăţătorule!