A nu se înţelege că n-a mai fost de atunci… Dar, cu acea ocazie, s-a dus să vadă o piesă de teatru care îi atrăsese atenţia prin capul de afiş, care era Alain Delon. Piesa era „Les Montagnes Russes” a lui Eric Assons şi se juca la sala „Elvira Popesco” a Teatrului particular „Marigny” (patron, actorul Robert Hossein). Era, după spusele lui Radu Beligan („colportate” de Florin Piersic), pentru prima oară când Alain Delon juca, după foarte mulţi ani, într-o piesă de teatru. Partenera sa era Astrid Veillon (trebuia să fie Mireille Darc, dar actriţa n-a „percutat”).
Lui Radu Beligan i-a plăcut piesa şi, când a revenit în ţară, i-a povestit lui Florin Piersic toată tărăşenia: „Florine, tu eşti potrivit pentru rolul ăsta. Vrei?". Florin a vrut, Radu Beligan s-a apucat de tradus, împreună cu Liviu Dorneanu, au dat un alt titlu piesei (acum se numeşte „Străini în noapte”), i-au găsit o parteneră lui Piersic (pe Emilia Popescu) şi au început repetiţiile. Aşadar, piesa „Străini în noapte”, în regia lui Radu Beligan şi avându-i în distribuţie pe Florin Piersic şi Emilia Popescu – o echipă mică, dar mare.
„Străini în noapte” (sau „Les Montagnes Russes”, cum dorim) este o piesă bulevardieră, fără pretenţii de experiment sau revoluţie în arta dramatică şi care expune şi propune adevăruri de viaţă simple, obişnuite, dar tulburătoare. Este o piesă cu două personaje în care aproape oricine se poate regăsi… Spectacolul va dura aproape două ore, fără nicio pauză. Va fi, după toate semnele, un dublu recital actoricesc. Florin Piersic n-a vrut să vorbească despre personajul pe care-l interpretează. Din superstiţie, din discreţie sau poate din prudenţă. (…) Miza este foarte mare, atât pentru Florin care, după rolurile memorabile din „Oameni şi şoareci”, „Idiotul”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” sau „Act veneţian”, nu-şi permite să „expedieze” rolul, cât şi pentru Emilia, care joacă pentru prima dată alături de „Mărgelatu”.
O „întâmplare” care capătă proporţii de accident existenţial
„Florin Piersic nu mai este un om, este o statuie, zice Emilia Popescu despre partenerul ei. Întâlnirea mea cu el, pe scenă, este una dintre acele întâlniri pentru care te apuci să faci meseria asta. Lumea nu-l mai percepe ca pe o persoană. Ei, bine, tocmai aici e frumuseţea: Florin nu va mai fi un personaj pe cal, cu pistolul în mână. Va coborî de pe cal în viaţa reală. Va fi un om obişnuit, cu problemele unui om obişnuit. Personajul său e tipul bărbatului însurat, aflat la o anumită vârstă. Un bărbat care nu mai are decât trecut, care nu mai aşteaptă nimic. Nu este nici trist, nici blazat. Iar momentul în care este surprins nu este unul anume, nu prezintă nicio semnificaţie. Pe scurt: un bărbat însurat, într-o zi obişnuită de viaţă… În schimb, personajul interpretat de mine nu se află într-o zi obişnuită, dimpotrivă, în cea mai importantă zi din viaţa ei. Eu sunt întâmplarea din viaţa bărbatului însurat”.
La sfârşitul acestei „întâmplări”, care capătă proporţii de accident existenţial în scenă, personajele nu revin la ceea ce au fost înainte. Sunt alţi oameni. Ceea ce e de presupus (şi de dorit) că se va întâmpla şi cu spectatorii.
(„Jurnalul Naţional”, 29 ianuarie 2007)
