Deşi mi-ar fi plăcut să fie calificate şi naţionalele României şi Moldovei. Aş fi fost mult mai motivată să urmăresc evoluţia campionatului.
Însă, atâta timp cât ai noştri nu sunt, iar eu nu mă consider un microbist adevărat, motivaţia de a ţine cu o echipă sau alta nu are nici o treabă cu competenţele echipei. De exemplu, ţinem cu Ucraina că sunt vecinii noştri şi am suferit şi noi şi ei la foamete.
Aseară aveam dubii. Să ţin cu ruşii sau cu polonezii? Noi, de-a lungul istoriei ne-am luat-o în freză şi de la unii, şi de la alţii. E drept că de la polonezi mai puţin. Suzeranitatea faţă de polonezi a fost totuşi o situaţie politică mai dulce decât anexarea Moldovei la Imperiul Rus.
Pe de altă parte, ştiam câte ceva şi despre conflictele ruso-polone, în special perioada care a urmat anului 1815, şi parcă îmi părea rău de suporterii polonezi, mai ales că meciul se desfăşura în Varşovia. Şi uite aşa parcă ţineam mai mult cu Polonia. Apoi, mă gândeam că ştiu mulţi ruşi de treabă şi că ei nu au nici un amestec cu politicienii şi brusc mă răzgândeam şi ţineam cu Rusia. Iar când îmi aminteam de foamete, de deportări, de comunism, ţineam iarăşi cu Polonia.
Aceste ezitări pe principii deloc sportive, m-au determinat să cred că sportul a avut dintotdeauna şi un substrat politic. Şi dacă în antichitate teatrul grecesc era locul în care trebuiau vărsate toate frustrările şi complexele oamenilor, acum scena teatrului antic a fost înlocuită cu arena. Un meci Polonia-Rusia a însemnat mai mult decât fotbal – dacă pentru ruşi nu, pentru polonezi sigur!
Şi asta mi-a amintit un meci de acum patru ani. Tot la Europene. Când Germania a jucat în semifinale cu Turcia. Mă aflam într-un bar la Arad şi nu reuşeam să înţeleg de ce toţi românii, cu excepţia mea şi a unei fete, ţineau cu turcii. Motivaţia era: sunt mai amărâţi, sunt de-ai noştri. Eu consideram că nemţii sunt de-ai noştri. Îmi era foarte ciudă, mai ales că până la acel meci nimeni nu a ţinut cu turcii. Am intrat atunci într-o polemică cu un amic cu care trebuia să mă întorc în Timişoara, împreună cu nişte prietene. Ne-am certat tot drumul înfiorător. El a început să ţipe despre ce a făcut Hitler, eu am dat-o, tot în strigăte, cu Imperiul Otoman. Cearta a mers atât de departe, că spre final tremuram de ură amândoi şi el uitase absolut tot ce a venit vreodată bun din Germania, ţinând-o sus şi tare cu Hitler, iar eu refuzam să mai accept că musulmanii, indiferent de ţară, merită respectaţi. Discuţia a ajuns până la Iisus Hristos şi Mahomed.
Şi am înţeles – şi acum patru ani, şi acum trei seri – că sportul are puterea de a mima şi a înlocui conflictele politice. Că sportul (chiar şi arta) ne poate alimenta sau alina frustrările. Că un meci al naţionalei poate fi urmărit dintr-un patriotism infantil. Am rămas cu această înţelegere şi am decis ca timp de o lună să renunţ la ştiri şi să mă uit la meciuri. Şi, bineînţeles, să ţin în continuare cu Germania. Mai ales că Jacob, nepotul meu, e pe jumătate neamţ. Deci merg pe fidelitate familială. Hai, Germania!
