Aşa că lucrul în sine nu e o noutate-trăsnet. În schimb acum, lăsându-mi euroatitudinea la o parte, mă gândesc să o aplic la procesul de negociere a Acordului de Liber Schimb Aprofundat şi Comprehensiv (ALSAC) cu UE. Fiindcă impresia mea de mesean simplu este că UE dansează de unul singur în timp ce partenerul moldav doar bate din palme…
Noi avem zel şi suntem grăbiţi. La orizont se arată libera circulaţie în spaţiul Schengen şi, cine ştie, perspectiva de membru al UE. Europenii cunosc dansul pe de rost, dar nu sunt la fel de grăbiţi. Ei au suficientă bătaie de cap cu civilizaţiile antice. Vorba unuia din târg: graba strică treaba. Grăbiţi ne asumăm angajamente şi neîndemânatec o dăm în bară. În două feluri:
• Prima dată când realizăm că nu ne putem ţine de cuvânt şi atunci compromitem procesul de negociere (ce fel de partener care nu se ţine de cuvânt?!);
• A doua oară când ne ţinem de cuvânt şi realizăm că costurile pentru societate sunt extraordinar de mari. Dar e prea târziu să dăm înapoi. Şi atunci se întâmplă să pierdem nişte agenţi economici. Sau nişte pieţe de desfacere. Sau şi una, şi alta.
Lucrul acesta se întâmplă din cauză că suntem slab informaţi. Europenii ne fac aluzii, însă din cauză că noi suntem grăbiţi (iar ei, nu) trecem asta pe seama lipsei de entuziasm. Dacă ar fi să facem lucrurile ca la carte, ar urma să ne punem câteva întrebări înainte de a ne aşeza la masa de tratative:
Care sunt câştigurile/pierderile de durată ale adoptării standardelor europene?
Un indiciu clar al câştigurilor sau a pierderilor sunt diferenţele de preţ. Dacă moldovenii produc ceva pentru piaţa locală care se vinde pe piaţa europeană cu 20% mai scump, companiile producătoare vor fi în câştig. Planurile lor de afaceri vor arăta deosebit de bine, iar accesul la finanţare se va îmbunătăţi simţitor. Dacă preţurile europene sunt cu 20% mai mici decât pe piaţa locală – Moldova, aşteaptă oaspeţi! Cu siguranţă că vom fi invadaţi de produse de pe pieţele europene, iar producătorii locali vor fi sortiţi pieirii.
Care sunt costurile implementării standardelor noi?
Pentru producătorii locali pentru care se prefigurează un câştig net urmare a accesului în zona de comerţ liber, costurile adoptării noilor standarde sunt o chestiune fundamentală. (Sesizaţi, vă rog, această nuanţă – pentru cei care rămân în câştig, căci pentru cei care vor fi în pierdere, costurile sunt irelevante – ei oricum vor pieri). Costurile provin din necesitatea introducerii unor sisteme de control al calităţii, retehnologizare a proceselor, documentare a calităţii etc. Pentru companii aceste costuri sunt între mici şi medii. Unele companii deja exportă în UE, prin urmare trebuie să înţelegem că ele deja s-au conformat. Însă companiile mici sunt grija noastră. Fie că producţia locală se va concentra, fie că va miza pe asistenţă – important e ca aceste companii să aibă timp pentru a duce la bun sfârşit transformarea.
Pe când planificăm îndeplinirea angajamentelor?
Integrarea europeană nu este o cursă pe distanţă scurtă, chiar dacă politicul este înclinat să o creadă astfel. Răspunsul „azi” nu e valabil. Răspunsul „niciodată” nu este admis. Pentru îndeplinirea angajamentelor este necesară o doză de gradualism informat din răspunsurile la cele două întrebări anterioare. Lucrurile stau în felul următor: a) dacă beneficiile sunt mici şi costurile sunt mici, este irelevant când acceptăm angajamentele (dar mai bine mai repede ca să ne arătăm bine-intenţionaţi); b) dacă beneficiile sunt mari, iar costurile sunt mici, e bine să acceptăm angajamentele cât mai aproape de ziua de azi; c) dacă beneficiile sunt mari, însă şi costurile sunt mari, e bine să amânăm pentru cât mai târziu acceptarea angajamentelor; d) dacă beneficiile sunt mici, iar costurile mari, ar fi ideal să nu acceptăm niciodată angajamentele respective (sau să tragem de timp).
(http://madrizen.com/archives/6070)
