Valeriu Munteanu (deputat AUR): “5 aprilie 1991 –  o trădare care a pecetluit pentru decenii despărțirea dintre frații de pe cele două maluri ale Prutului”

Pe 5 aprilie 1991, Ion Iliescu – președintele României și liderul de facto al noii puteri postcomuniste – semna la Moscova un tratat de “prietenie și bună vecinătate” cu Uniunea Sovietică.

Ce însemna asta, de fapt? În plină dezintegrare a URSS, în timp ce republicile unionale își proclamau independența, România era singura țară est-europeană care își lega soarta de un imperiu în agonie, a declarat Valeriu Munteanu.

La acea vreme Lituania, Letonia, Estonia și Georgia își declarase deja independența, rupând lanțurile sovietice. Chiar și Republica Moldova – încă nerecunoscută oficial internațional – adoptaseDeclarația de Suveranitate și milita clar pentru desprinderea de Moscova.

În acel context de efervescență națională, autoritățile de la Chișinău au transmis oficial Bucureștiului rugămintea fermă de a nu semna tratatul cu URSS. Mai mult decât o cerere diplomatică, era un strigăt de ajutor. Era o chemare la solidaritate istorică. Era vocea unui popor românesc trezit din decenii de ocupație și spălare pe creier.

De partea cealaltă a baricadei politice, Partidul Comunist din Moldova a salutat călduros semnarea Tratatului româno-sovietic. Astfel, secretarul C.C. al P.C.M., Ion Guţu, aprecia că documentul încheiat de către președinții Iliescu şi Gorbaciov elimina, citez „odiosul” scenariu al Unirii.

În același timp, Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, a cerut public ca România să nu legitimeze, prin semnătură, granițele impuse de Pactul Ribbentrop-Molotov, și să nu confirme, prin tăcere sau complicitate, raptul teritorial din 1940.

Ce a făcut Bucureștiul?

A întors spatele Chișinăului, semnând tratatul cu o Uniune Sovietică muribundă, care nu mai avea nici legitimitate, nici autoritate asupra propriilor republici. Iliescu semna un tratat de „prietenie” în timp ce imperiul se ruina.

Ce prevedea acest tratat?

• Recunoașterea inviolabilității frontierelor existente – adică acceptarea implicită a raptului din 1940 și a pierderii Basarabiei.

• România și URSS nu aveau voie să se alieze împotriva celeilalte – ceea ce excludea orice posibilitate de cooperare viitoare cu o Moldovă independentă dacă aceasta nu era pe placul Moscovei.

• Se cerea ca orice colaborare bilaterală între România și o republică sovietică să fie realizată doar cu acordul Moscovei. Cu alte cuvinte, dacă voiam să discutăm cu Chișinăul, trebuia să cerem voie Kremlinului.

A fost un act de trădare națională. O renunțare formală la Basarabia. O trădare a fraților noștri de sânge care sperau, poate pentru prima oară după 1940, că România va întinde mâna și va spune: „Suntem un singur neam!”

Ion Iliescu a trădat Basarabia. A trădat idealul unității naționale. Și a făcut-o conștient, împotriva intereselor naționale, împotriva demnității românești, a conchis Valeriu Munteanu.