Recunosc tot atât de sincer că anul acesta, de când ai noştri sunt la guvernare, am scris foarte mult pentru… „sertar”. Al nu ştiu câtelea simţ mă determina, în ultimul moment, să retrag materialul şi să-l înlocuiesc cu altul, pe altă temă, conducându-mă în activitatea mea de jurnalist de principiul: mai bine să regret că nu am publicat un material, decât să regret că l-am publicat. Astfel, din ceea ce am adunat „la sertar” în acest an ar ieşi un volum bunicel de publicistică.
Şi astăzi, pentru acest spaţiu, fusese pregătit un alt material, pe care în ultimul moment l-am retras. Materialul prezenta o analiză necruţătoare a recentului scandal care i-a avut drept protagonişti pe cei patru lideri ai Alianţei. Înainte de a prezenta redacţiei materialul, am avut o discuţie frăţească, la o cafea, cu primarul general Dorin Chirtoacă, iar apoi, la telefon, o discuţie la fel de calmă cu premierul Vlad Filat. Cu două zile mai înainte, la un ceai verde, am discutat foarte constructiv cu preşedintele interimar Mihai Ghimpu. Cu toţi trei am avut, cum se spune astăzi, o discuţie pe fond. Opinia mea este că ceea ce se întâmplă în ultimul timp în Alianţă nu mai este treaba personală a liderilor ei, ci a întregii societăţi – poate par patetic, dar convingerea mea este că soarta de mâine a R. Moldova e în mâinile celor patru lideri – Ghimpu, Filat, Lupu şi Urecheanu. (Mai mulţi m-au sfătuit să-l scot din această listă pe Urecheanu, eu totuşi îl las, pe propria răspundere). După discuţia pe care am avut-o cu dl Filat, am decis să completez sertarul cu încă un articol…
L-am ascultat miercuri la „Vocea Basarabiei” pe D. Diacov şi vă spun sincer că – spre deziluzia unor „patrioţi totali”, care văd lucrurile numai în alb-negru – l-am admirat pentru înţelepciunea cu care a abordat ultimele evoluţii din Alianţă. Domnia sa este convins că Alianţa există, că trebuie să existe, că liderii ei trebuie să se calmeze, să se ierte reciproc şi să se aşeze la masa tratativelor. Acelaşi punct de vedere l-a exprimat şi premierul Filat: haideţi mai întâi să ne calmăm şi apoi vom discuta.
Şi eu sunt ferm convins că altă alternativă decât Alianţa nu există. Nu e numai convingerea mea, ci şi a sutelor de mii de alegători. Mi-am retras materialul în speranţa că mai există o şansă ca situaţia în Alianţă să se normalizeze şi nu e timpul de a declara război sfânt liderilor ei. Războiul oricând poate fi început, el se începe uşor, dar se încheie greu. Iată de ce am îngropat securea războiului şi, în numele miilor de cititori ai TIMPULUI, mă adresez către toţi liderii Alianţei să se oprească, să se „răcească”, să realizeze marea responsabilitate istorică ce apasă pe umerii lor. Dacă există voinţă şi simţul răspunderii politice, patru bărbaţi oricând pot ajunge la o înţelegere în numele interesului naţional. Societatea vrea să-i vadă pe cei patru împreună, nu cotonogindu-se reciproc, ci lansând un singur mesaj politic mobilizator: Patria e în pericol, revanşa comunistă înseamnă moartea R. Moldova.
Dacă liderii Alianţei sunt conştienţi de această nefastă perspectivă şi vor proceda în consecinţă, presa va fi cu ei, iar eu personal nu aş regreta că am mai pus „la sertar” încă un articol scris cu multă sinceritate şi necaz.
Eu mi-am spus cuvântul.
