Plictisit, m-am retras în Grădina Publică, unde, trecând pe-o alee, m-a surprins o tânără de-o frumuseţe rară. Ea, vorba veche, nu păşea, ci scria cu picioarele… Scria pe alee un fel de versuri în stil postmodernist. De-odată, mi-am dat seama că-i primăvară, că-i o zi de odihnă, că înfloresc castanii, iar eu parcă treceam prin flăcările liliacului care îşi ieşise din minţi.
La un moment dat, i-a sunat telefonul mobil. Deschide, vorbeşte ceva (româneşte), iar când şi-a luat rămas bun de la cel care a chemat-o, a pronunţat o expresie cu care parcă m-a lovit în cap: „Hai-davai-poka!”. Gata! Mi se făcuse negru în faţa ochilor, se scuturase toată floarea de liliac, iar ea nu mai era altcineva decât vestita Baba Hârca… „Hai-davai-poka!” mi-a stricat buna dispoziţie mai rău ca istericalele Maiei Laguta. Mai bine tăcea. Sau mai bine nu-i telefona cel care o fi întrebat-o: „Fa, când te duci LA Italia” sau „Fa, te-ai întors de LA Grecia?”.
Vai, cât de urâtă poate fi frumuseţea, uneori…
Pe curând. Sau: „Bine. Ne revedem”. Asta – după ce scăpăm de „Hai-davai-poka!”.
