Era odată ca niciodată un sat. Un cătun mai bine zis. Mititel și uitat de lume. Cu oameni blânzi și primitori, dar săraci și tulburați, pentru că tocmai traseră la teasc. Nu le ajungeau niciodată bani, pentru că nu aveau de lucru. De fapt, nici nu prea aveau chef să muncească, pentru că asta îi obosea peste măsură.
Într-o zi, domnul Putere, primarul, s-a îmbrăcat frumos și a ieșit în centru. Avea programată o întâlnire cu domnișoara Opoziția, care, de la o vreme, îi tot scotea vorbe prin sat și îl batjocorea în fața oamenilor. Domnișoara Opoziția nu era o săteancă oarecare. Deși nu era tocmai la prima tinerețe, se ținea destul de bine, se îmbrăca cu haine scumpe de la tolciok și vorbea cultural. Unii gospodari erau curioși să audă ce spune, pentru că fusese înainte secretară la Primărie, pe vremea fostului primar, care a fost prins la furat harbuji și băgat la zdup de actualul primar. Adică aveau ei un conflict mai vechi. Așa că lumea s-a îngrămădit să vadă cum va decurge întâlnirea, ca să aibă ce discuta apoi, când s-or vedea la un pahar de vorbă.
Domnișoara Opoziția era cât pe ce să întârzie la întâlnire, deoarece domnul Putere a venit cu alai și a blocat ulița ce ducea în centrul satului. Asta a enervat-o la culme pe fată, care și așa era supărată pe domnul respectiv. Așa că, în loc să-i răspundă la amabilități, i-a tăiat-o scurt:
– De unde ai bani?
– Ce bani?, i-a răspuns puțin pierdut primarul, cu întrebare la întrebare.
– Din portofel, crezi că n-am văzut?
– Aaa, din portofel, păi îs banii mei, pe care i-am câștigat…
– Las’ că știu eu cum i-ai câștigat. I-ai furat de la Primărie.
– Ba n-am furat nimic. Îs banii de la cotă, doar știi că am cotă și lucrez.
– Și cum se face că ai acum de șase ori mai mulți bani decât aveai înainte să ajungi primar?, întrebă Opoziția apăsat și aruncă o privire triumfătoare spre mulțimea care a tăcut mâlc și aștepta curioasă răspunsul.
– Stimată Doamnă, nu vă supărați, dumneavoastră ați lucrat contabilă la prăvălie, înainte să veniți la Primărie, dar n-ați prea înțeles cum stă treaba cu banii. Așa că am să încerc să vă explic: aveam niște pământ, l-am semănat, l-am udat, am avut roadă bună, am vândut-o, am luat banii…
– N-am nevoie de explicațiile dumitale! Ați auzit, oameni buni?
– Da… nu…, murmură mulțimea, da’ poate-l lăsați mai bine să vorbească…
– Dă-mi Primăria!, spuse tăios doamna Opoziția, întorcându-se din nou cu fața spre domnul Putere.
– Cum adică să-ți dau Primăria, stimată Doamnă? Primăria nu se dă așa cum crezi dumitale. Om face la anul câte o adunare în fiecare mahala, om întreba lumea și ea va decide care din noi să fie primar.
– În fiecare mahala!… Știu eu ce pui la cale. Vrei să umbli cu garafa pe la case și să turmentezi lumea să te voteze. Nu, băiete, facem o singură adunare în centrul satului, spunem tare cum ne cheamă, iar lumea să ridice mâna în sus. Cine va avea mai multe mâini, acela să fie.
– Păi mergem împreună, nu mă duc singur. Vorbim cu oamenii amândoi. Și nu numai noi, toți care vor să fie primari… Oamenii trebuie să ne vadă la față, să înțeleagă ce avem în cap… În plus, nu spuneai dumitale că e mai bine de mers în fiecare mahala, acum patru ani, când era primar domnul Furat? Ce s-a schimbat de-atunci?
– Lasă-l tu pe domnul Furat!… Eu nu răspund pentru ce a făcut domnul Furat. Nici măcar n-am fost la harbuzărie!
– Vorbeam de adunări, dar mai e ceva. Dumitale nu observi că Don Colhoz numai asta și așteaptă, noi să ne sfădim, dar el să vină să vină să ne ia pământurile, cu Primărie cu tot?
– Vrem în colhoz! Vrem în colhoz!, începu să strige juma’ de sat, de răsunau văile.
– Auzi?, o întrebă domnul Putere pe domnişoara Opoziția, ăștia ne bagă în colhoz, dacă nu ne împăcăm.
Ca să fie mai convingător, primarul scoase un trandafir roșu din cei trei pe care îi avea, i-l întinse și adăugă:
– Uite, e pentru dumneata. Știu că nu mă iubești, nici eu nu mor de dorul dumitale, dar cred că putem găsi noi o cale să ne înțelegem. Cred că așa o să fie bine pentru toți.
– N-am nevoie de trandafirul dumitale! Mai bine rămân fată mare și fără pământ decât să mă mărit cu tine!
– Cum zici, îi răspunse politicos domnul Putere, rămâi dar fată mare. Dar să nu te plângi după aceea din cauza lui Don Colhoz.
– Ei, parcă matale ești mai bun decât Don Colhoz!
Fata își îndreptă semeț spatele și se ridică în picioare, semn că vrea să plece. Domnul Putere se feri într-o parte și îi făcu loc. Domnișoara Opoziția porni apăsat la vale pe uliță, până se făcu nevăzută.
Adunarea s-a încheiat. Gospodarii au început să se împrăștie pe la casele lor. Doar o parte a mai rămas în centrul satului și continua să strige:
– Vrem în colhoz! Vrem în colhoz!…
Sursa: https://nicolaefederiuc.wordpress.com/
