În zorii zilei de 13 iunie 1990, Bucureștiul a devenit scena uneia dintre cele mai întunecate pagini din istoria postdecembristă a României, cunoscută drept Mineriada din iunie, un episod de o brutalitate fără precedent orchestrat sub privirea complice a puterii neocomuniste reprezentate de Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale (FSN). Ceea ce începuse ca o manifestație pașnică în Piața Universității, unde studenți și cetățeni cereau o ruptură reală de trecutul comunist prin aplicarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, s-a transformat într-un coșmar sângeros când forțele de ordine, alături de peste 10.000 de mineri aduși din provincie, au intervenit cu o violență extremă pentru a zdrobi orice urmă de opoziție, lăsând în urmă, conform datelor oficiale, 6 morți și 746 de răniți, deși cifrele reale ar putea fi mult mai mari.
Minerii, înarmați cu bâte, țevi de fier și topoare, au descins în Capitală la chemarea directă a lui Ion Iliescu, așa cum indică documente desecretizate ale CIA și mărturii ulterioare, devenind o forță paralelă de represiune care a devastat nu doar trupurile protestatarilor, ci și sediile partidelor de opoziție, locuințe private și instituții precum Universitatea din București sau Institutul de Arhitectură. Imaginile cu mineri atacând civili pe străzi au șocat lumea întreagă, iar Iliescu, departe de a condamna barbaria, le-a mulțumit public pentru „solidaritatea muncitorească”, o declarație care a rămas ca o pată de neșters pe imaginea sa și a FSN, o formațiune care, deși se autoproclamase „emanația Revoluției”, a demonstrat prin aceste acțiuni că nu era decât o continuare a vechilor structuri de putere comuniste, dispuse să calce în picioare orice ideal democratic pentru a-și păstra controlul.
Această represiune nu a fost doar un atac asupra unor indivizi, ci o lovitură mortală dată speranței de democrație în România, având efecte catastrofale pe plan extern, cu întreruperea finanțărilor internaționale și a acordului cu FMI, dar și intern, prin exodul a mii de tineri care au ales să părăsească o țară ce părea condamnată să rămână sub jugul foștilor comuniști.
