Politicianismul devorează, ca un monstru, totul ce-i iese în cale – şi viii, şi morţii. Frica păzeşte harbuzăria. Oportunismul şi laşitatea lichelelor noastre naţionale n-au margini… De ce să-i zică „revoluţie”, dacă mâine vin la putere cei care spun că a fost „lovitură de stat”? Un lucru ştiu: copiii torturaţi sau ucişi în aprilie anul trecut – „mieii de jertfă” ai unor speranţe şi revolte fără de nume – mâine se vor răzvrăti nu doar împotriva călăilor, ci şi a celora care nu au putut duce revoluţia până la capăt.
Există o nemulţumire a unor cititori faţă de felul în care abordează presa din RM „evenimentele din 7 aprilie”. Înţeleg şi justific o atare poziţie, atâta timp cât ea e exprimată de oameni sinceri şi de bun-simţ. Când însă se doreşte cu orice preţ denigrarea jurnaliştilor, cred că e cazul să explicăm lucrurile. E cu totul nedrept să acuzi, de exemplu, jurnaliştii din presa independentă că „nu spun adevărul” despre cele întâmplate pe 7 aprilie. Nu-l spun, fiindcă nu-l ştiu. Şi nu-l ştiu nu pentru că n-ar dori să-l cunoască sau ar fi neprofesionişti şi nu ar şti unde şi cum să-l caute. Admit, poate nu avem încă aşi în arta investigaţiei ziaristice, dar, să recunoaştem: aşa cum sunt ei, jurnaliştii noştri au făcut mai mult decât Procuratura, Internele şi SIS-ul luate împreună. Procuratura şi astăzi „se întreţine”, în principiu, cu subiecte ale jurnaliştilor care „nu spun adevărul”. Problema presei există, dar e alta.
În cei opt ani de regim comunist am avut două feluri de presă, respectiv două feluri de jurnalişti. A existat (şi mai există) presa regimului comunist şi propagandiştii ei şi a existat şi presa anticomunistă. Iată de ce, nu e corect să-i punem în aceeaşi oală pe jurnaliştii de la TIMPUL, „Jurnal de Chişinău”, „Literatura şi Arta”, „Ziarul de Gardă”, „Vocea Basarabiei” cu cei de la M-1, EU TV, „Antena C”, NIT, „Flux”, „Moldova Suverană”, „Comunistul” ş.a.m.d. Dacă dorim să discutăm sincer despre răspunderea jurnaliştilor pentru cele întâmplate până la 7 aprilie 2009, ar trebui să invocăm asemenea nume „sonore” de scule ale regimului Voronin ca Starîş, Conţiu, Burciu, Praporşcic, Năstase, care organizau zilnic, la comanda patronilor, adevărate măceluri împotriva Opoziţiei anticomuniste, a jurnaliştilor din presa necomunistă, a intelectualităţii neînregimentate în centrele de propagandă ale lui Voronin. Anul trecut, pentru o metaforă nevinovată, colegul nostru Pavel Păduraru a fost acuzat de incitare la ură şi la vărsări de sânge. Adevărul e altul: pe 7 aprilie 2009, tinerii au ieşit în stradă nu fiind mânaţi de TIMPUL sau de alte instituţii de media democratice, ci de aşa-zişii jurnalişti din presa comunistă care zi de zi, seară de seară, vărsau venin pe toate gurile şi canalele. Revolta a fost şi împotriva acestora… Astfel, trebuie s-o spunem deschis: pe 7 aprilie 2009, nu fraudele electorale au scos tinerii în stradă; tinerii au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva părinţilor şi bunicilor lor care au decis, prin votul lor din 5 aprilie, să-i mai blesteme să trăiască încă patru ani într-o asemenea ţară, cu asemenea conducere, cu asemenea „presă”, cu asemenea „democraţie” ş.a.m.d.
Au mai existat (şi există) jurnalişti care sunt gata să facă revoluţie doar dacă au permis de la poliţie. Mă refer şi la cei de la postul public M-1 care, observ, în ultima lună au devenit democraţi, anticomunişti şi setoşi să ne aducă în casele noastre adevărul despre 7 aprilie! Repet replica lui Stanislavski: NU VĂ CRED! Mi s-a transmis de la respectiva televiziune că ar dori să mă aibă participant la o emisiune despre presă şi 7 aprilie. Opt ani de zile nu am fost invitat la M-1, fiindcă nu era… voie de la poliţie. Acum este. Am refuzat, bineînţeles. Convingerea mea e că astăzi sunt foarte puţini cei care au dreptul moral să discute despre 7 aprilie…
Marea întrebare care frământă azi societatea e de ce, după un an de la consumarea acelor evenimente tragice, ştim tot atât de puţin? Nu presa, ci noua guvernare trebuie să răspundă la respectiva întrebare. Dar şi la încă multe altele. Iată doar câteva, luate la întâmplare. Este sau nu este vinovat fostul ministru comunist al Apărării (azi mare creştin) de moartea nefericitului împuşcat pe poligonul de la Bulboaca? De ce nu se spune nimic şi despre ceilalţi morţi la 7 aprilie, cum ar fi Ion Ţâbuleac, Eugen Ţap şi Maxim Canişev? Cine l-a răpit pe fostul deputat pepecedist Vlad Cubreacov? De ce CCA, în frunte cu Gheorghe Gorincioi (azi convertit la democraţie), nu a sancţionat NIT pentru porcăriile intitulate „Poveşti cu măşti”? Cine a organizat „vinerile negre” la Chişinău? De ce nu au fost demişi procurorii care i-au băgat la puşcărie pe membrii aşa-zisului „grup de la Primărie” şi cei care i-au hărţuit prin judecăţi pe Urecheanu, Andronic ş.a.m.d.? De ce până acum nu ştim nimic despre concluziile la care a ajuns „comisia Nagacevschi”? De ce ieri îi vedeam, lângă mitropolitul Vladimir, pe Voronin, Tarlev, Greceanâi ş.a. iar acum îi vedem pe Ghimpu şi Filat? De ce Procuratura nu a ajuns nici azi la „mafia pădurilor” în frunte cu comunistul Popuşoi sau la firmele fostului ministru comunist al Construcţiilor, Baldovici? E moral şi corect ca primarul Dorin Chirtoacă să ia Focul Sfânt de la Mitropolia Moldovei şi apoi să meargă şi să pozeze în faţa camerelor de luat vederi la parohia Mitropoliei Basarabiei a părintelui Ioan Ciuntu? Unele dintre aceste întrebări îi vor deranja pe „ai noştri”…
Apropo, problema adevărului nu e numai a presei, dar şi a stimaţilor noştri cititori. Unii cititori, mari amatori de adevăr, ne cer nouă, jurnaliştilor, adevărul, dar numai cel care le convine lor. Din păcate, uneori (de fapt, deseori) presa se lasă intimidată de aceştia. Dacă cititorul e pelist şi ziaristul îndrăzneşte să-l „atingă” pe Ghimpu sau pe Chirtoacă, va fi imediat acuzat că „e plătit de Filat (Urecheanu, Lupu) şi că lucrează pentru distrugerea AIE”. Şi invers. Iar presa, recunosc, de cele mai multe ori se lasă… şantajată, evită să mai fie incisivă, să pună întrebări incomode. Vă dau două exemple. În seara de 5 aprilie 2009, după ce au fost anunţate rezultatele exit-poll-ului, preşedintele PL, Mihai Ghimpu, a declarat că sondajul a fost făcut în folosul comuniştilor. Peste puţin timp s-a dovedit că nu e deloc aşa. L-a taxat presa pe Ghimpu pentru declaraţia sa? N-a îndrăznit… Alt exemplu. Anul trecut, după 5 aprilie, Vlad Filat, vorbind de fraudarea alegerilor, a declarat că două persoane au fost incluse ca să voteze chiar pe adresa unde el locuieşte. L-a mai întrebat cineva pe Filat dacă s-a aflat cine-s acele persoane? N-a îndrăznit… Îndrăznesc eu aici şi acum să întreb, dar întrebarea va avea… consecinţe. Nu sunt exemple singulare şi le-am evocat nu pentru a „pune ghimpi”, ci ca o dovadă a faptului că da, presa noastră are păcatele ei, dar uneori le săvârşeşte nu fără „concursul” cititorilor, al acelor cititori care nu admit ca liderul lor să fie atins măcar cu o floare…
Acum să revenim la 7 aprilie 2009. I-am urmărit cu strângere de inimă pe liderii AIE la emisiunea de luni de la PRO TV. Moderatoarea emisiunii, oricât s-a căznit, nu a putut smulge din ei un răspuns clar, tranşant şi convingător la întrebarea dacă au fost fraudate alegerile din 5 aprilie 2009. Am spus „cu strângere de inimă” pentru că m-am convins că liderii AIE, niciunul dintre ei, nu au putut formula un răspuns politic la întrebarea respectivă. Impresia mea – subiectivă, fireşte – a fost că liderii AIE au provocat (din cele mai nobile intenţii) o situaţie politică ce-i depăşeşte şi pe care nu o pot gestiona. Acum stau pe mal şi se frământă cum să scoată piatra pe care ei înşişi au aruncat-o în apă… Era cu totul penibilă şi lipsa lor de sinceritate: declarau (cu ochii în pământ) că (pauză) candidaturile procurorului general şi a directorului SIS sunt ale Alianţei, propuse prin consens, dar când aceştia erau vizaţi negativ, imediat cineva dintre cei trei sărea în apărarea lor. Mă întrebam: de ce liderii AIE ne consideră tâmpiţi pe noi, telespectatorii, când toată lumea ştie că până şi portarii de la ministere au fost numiţi conform algoritmului? Dacă Procuratura Generală, SIS-ul şi Internele sunt controlate de vechiul regim, înseamnă că pe 7 aprilie 2009 nu a fost revoluţie, ci lovitură de palat, săvârşită de mieii de jertfă. Fiindcă, dacă se produce o revoluţie, are loc schimbarea Sistemului, înlocuirea unui Sistem politic cu altul. Ce fel de revoluţie a fost, dacă tonul în organele de forţă îl dau torţionarii şi călăii fostului regim, iar la nivel raional toată vechea nomenclatură care a slujit fostul regim a revenit în (sau nici nu a coborât din) fotolii? Ce fel de revoluţie a fost, dacă azi capul regimului criminal de ieri (generalul de miliţie sovietic Voronin) stă ţanţoş, cu lumânarea în mână, păzit de garda de corp, alături de „liderii revoluţiei din 7 aprilie”, în aceeaşi biserică – apropo, biserică ce l-a cântat pe Voronin, dar nu l-a de(plâns) pe Valeriu Boboc şi nici pe ceilalţi miei de jertfă ai revoluţiei moldave?
Aşadar, îi rog pe cititori să nu mă întrebe ce cred eu că a fost pe 7 aprilie 2009. O revoluţie? O lovitură de stat? Nu ştiu. Fiecare să se uite în sufletul său şi să-şi răspundă. Ceea ce ştiu e că a fost ceva atât de frumos, încât cei veniţi la putere vor termina-o foarte urât dacă nu vor şti să plătească după merit mieilor de jertfă care i-au adus în vârful piramidei. Citiţi motto-ul lui Balzac: nimic nu e mai cumplit decât răzvrătirea mieilor. A mieilor de jertfă trădaţi, mai adăugăm noi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
