81 de ani în urmă. 1941 – România eliberează Basarabiei și nordul Bucovinei de invadatorii ruși (sovietici)

După rapturile teritoriale din vara anului 1940, generalul Ion Antonescu, noul conducător al statului, a considerat că refacerea integrităţii teritoriale a ţării nu se putea realiza fără sprijinul Germaniei, la acea vreme cea mai mare putere militară din Europa. În pofida tuturor nemulţumirilor apărute la diferite niveluri ale societăţii româneşti, determinate de regimul politic nazist şi de rolul decisiv jucat de Reich în răşluirea teritorială a României, Ion Antonescu a promovat, fără reţinere, din primele momente ale preluării puterii în stat, o politică de apropiere faţă de Germania – începută de regele Carol al II-lea, în vara anului 1940. Hitler fiind interesat de poziţia strategică importantă pe care o deţinea România în sud-estul Europei şi de marile rezerve de petrol de care aceasta dispunea, a luat în calcul participarea românească la războiul împotriva Uniunii Sovietice, cu toate că i-a acordat un rol secundar în planurile de război concepute. În acest context, la 22 iunie 1941, atunci când Germania a atacat Uniunea Sovietică, generalul Ion Antonescu şi-a asumat singur responsabilitatea angajării ţării în război şi a cerut militarilor români, prin în celebrul ordin „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!” să dezrobescă din „jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi” şi să readucă „în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali al Bucovinei”.

Deşi nu fusese consultat în legătură cu declanşarea ostilităţilor militare, regele Mihai I a trimis generalului Ion Antonescu (în prima zi de luptă) o telegramă prin care îşi exprima acordul cu acţiunea întreprinsă şi ura militarilor români „sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului”. Declaraţii de adeziune la acţiunea întreprinsă de conducătorul statului au făcut şi liderii principalelor partide politice, reprezentanţii Patriarhiei şi Academiei Române, precum şi ai altor instituţii reprezentative ale statului, precum și foarte mulţi dintre comandanţii de mari unităţi române, care şi-au exprimat sentimentele patriotice şi şi-au mobilizat subordonaţii prin înflăcărate chemări la îndeplinirea datoriei faţă de ţară. „Este faza sfântă a reclădirii României Mari, zguduită atât de puternic de ultimele cataclisme – aprecia, în acest sens, generalul Ioan Sion, comandantul Diviziei 1 blindate. Mai mult ca oricând, astăzi, Ţara are nevoie de întreg sacrificiul nostru pentru a o face să retrăiască iarăşi între vechile ei hotare. Este idealul nostru, al tuturora, este idealul Patriei. Acest gând, adânc săpat în sufletul nostru, trebuie să constituie singurul crez pentru care toţi românii trebuie să luptăm”. „Ţara ne cheamă la lupta sfântă pentru dezrobire fraţilor din Basarabia şi Bucovina”, consemna și generalul Gheorghe Rozin, comandantul Diviziei 13 infanterie. La rându-i, generalul aviator Gheorghe Jienescu, ministru Secretat de Stat al Aerului, îndemna: „Tineret zburător: ţara întreagă aşteaptă de la voi întreg sacrificiul. A sosit ziua marilor înfăptuiri. Daţi faptei voastre motiv de legendă. Le-aţi făcut şi în timp de pace. Sunt sigur că le veţi face fără şovăire şi în timp de război, pentru a merita încrederea pe care Regele, Conducătorul şi Ţara au avut-o întotdeauna în voi. Tineret zburător: sună buciumile şi codrii răsună, urue cerul. ân cântec de motoare, cântecul naţiunii, la arme, la manşe. Cu Dumnezeu înainte !”. În cadrul Armatei „micile nemulţumiri – releva o sinteză a Corpului 3 armată – au dispărut şi fiecare este gata şi aşteaptă cu înfrigurare să-şi facă datoria faţă de ţară pentru restabilirea graniţelor noastre strămoşeşti… La toţi se poate vedea satisfacţia că, în sfârşit, au ocazia să arate opiniei publice că nu ei sunt vinovaţi de dezastrul de anul trecut şi să refacă prin munca şi jertfa lor România Mare a drepturilor noastre”. Mulţi comandanţii de unităţi şi mari unităţi sau simpli ofiţeri şi-au exprimat sentimentele prin sugestive declaraţii prin care şi-au mobilizat subordonaţii la îndeplinirea datoriei faţă de ţară.  

Un mare aport în această lupta a avuto  stare de spirit în rândurile civililor, voluntariatul căpătând un caracter de masă, un mare număr de persoane, inclusiv din rândul ofiţerilor de rezervă şi din retragere solicitând reâncadrarea în armată. Numărul mare de cereri l-a determinat pe generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţionale, să dea un comunicat prin care să roage populaţia „să nu mai facă astfel de cereri” şi să recomande ca fiecare “să-şi facă datoria în sfera de acţivitate, acolo unde se găseşte, contribuind astfel mai bine şi uşurând efortul pe front”. Între voluntari s-au aflat tineri şi bătrâni, intelectuali şi oameni de rând. Numeroşi au fost şi militarii răniţi care după vindecare au refuzat să fie evacuaţi în ţară sau să efectueze concediul legal de recuperare, cerând să fie trimişi din nou pe front pentru „a-şi face datoria până la capăt”. În acest context, naţiunea română şi armata sa au acţionat exemplar pentru eliberarea teritoriilor răpite de sovietici cu un an în urmă.

1.139.594 oameni a fost înscrişi în planurile de mobilizare la 22 iunie 1941. Iniţial, acţiunile militare desfăşurate pe frontul românesc până la 2 iulie 1941 (împotriva armatelor 9, 18 şi independentă de Litoral) au avut un caracter de acoperire strategică, fiind concretizate prin constituirea unor capete de pod la est de Prut, în Basarabia, şi prin mici pătrunderi realizate în partea de nord a Bucovinei. Victoriile obţinute de armatele feldmareşalului Gerld von Runstedt la nord de mlaştinile Pripetului şi retragerea forţelor sovietice spre Uman au determinat (2 iulie 1941) trecerea la ofensiva propriu-zisă (ipoteza „München”), în cadrul căreia lovitura principală a executat-o Armata 11 germană.

Armata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu) a acţionat, în subordinea Armatei 11 germane, în nordul Bucovinei pe direcţia Storojineţ – Cernăuţi – Hotin, eliberând la 5 iulie Cernăuţiul – capitala istorică a Bucovinei, străveche cetate a lui Ştefan cel Mare. Revenirea trupelor române pe străvechile plaiuri bucovinene a fost primită cu bucurie de români. La 4 iulie 1941, la Tărnăuca, menţiona jurnalul de operaţii al Batalionului 10 vânători de munte, „steagurile şi culorile naţionale româneşti fâlfâie în bătaia vântului celei mai mari bucurii. Bătrâni, femei, copii, cu braţe pline de flori, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie strigau din piepturile lor româneşti: Trăiască armata română, Trăiască România! Şi sărutau arma ostaşului român care i-a dezrobit. Au fost clipe de înălţare, clipe care au întărit curajul şi au îndârjit pe ostaşii români. Pretutindeni, prin satele pe unde am trecut, aceeaşi bucurie, aceeaşi veselie, aceleaşi manifestări româneşti curate”.[6] Vestea eliberării Cernăuţiului (5 iulie 1941) a provocat în toată ţara un entuziasm „de nedescris”, după cum aprecia presa vremii. „Copii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani – se arăta în ziarul „Universul” – intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus … Ne închinăm cu recunoştinţă adâncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric”.

Aceeaşi bucurie au manifestat românii bucovineni şi în timpul înaintării trupelor noastre spre Hotin, fosta cetate de hotar a lui Stefan cel Mare, eliberată la 8 iulie 1941. Elogiind jertfa vânătorilor de munte, care au reuşit “să înfigă din nou steagul românesc zidurile bătrânei cetăţi a lui Ştefan cel Mare”, generalul Petre Dumitrescu consemna următoarele în ordinul de zi dat pe Armata 3: “Mulţi dintre ostaşii acestei brigăzi îşi dorm somnul de veci pe aceste câmpuri de bătaie. Onoare lor! Să nu-i uităm!”. După eliberarea Hotinului, trupele române din zonă au fost dirijate spre zona Moghilev, în vederea participării la forţarea Nistrului şi a străpungerii liniei fortificate „Stalin”. Înaintând pe drumuri desfundate de ploi, uneori sub focul artileriei sovietice de dincolo de fluviu, dar primite pretutindeni cu „flori, pâine şi sare”, chiar de către populaţia satelor locuite de naţionalităţi, brigăzile 1, 2, 4 mixte munte şi 8 cavalerie au ocupat în timp util dispozitivul ordonat. Armata 11 germană (comandant: generalul Eugen von Schobert), în compunerea căreia au acţionat şi numeroase mari unități române, a eliberat partea centrală a Basarabiei, la nord de masivul Corneşti. Cooperarea de luptă româno-germană a avut ca rezultat înfrângerea trupelor sovietice din zona Bălţi și din masivul Corneşti, precum și ajungerea rapidă pe Nistru. Chișinăul – capitala Basarabiei – (și zona înconjurătoare) a fost eliberat (16 iulie 1941) prin acţiunea conjugată a Corpului 54 armată german (în compunerea căruia au acţionat şi trei divizii române), care a manevrat dinspre nord şi nord-vest, şi a Corpului 3 armată român, care a acţionat ofensiv dinspre sud-vest. În timpul acţiunilor eliberatoare, sublocotentul Ştefan Marinescu din Divizia blindată română a înălţat pe turla bisericii “Sfânta Treime” tricolorul românesc. Seara, în jurul orelor 18, în oraş au pătruns şi primele elemente ale Diviziei 72 infanterie germane. Imediat, generalul Erik Hansen, comandantul Corpului 54 armată german, a menţionat următoarele într-o radiogramă trimisă generalului Ioan Sion: “Felicit divizia pentru frumosul success pe care l-a avut la cucerirea capitalei Basarabiei şi voi raporta conducătorului statului în acest sens”.

Eliberarea Chişinăului a constituit un prilej de bucurie pentru întreaga țară. Relevând semnificaţia momentului ziarul „Universul” consemna: “Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostaşul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin acum două săptămâni, iată că, numai după alte câteva zile cealaltă provincie robită – Basarabia a revenit la matcă”.[9] Momentul a oferit lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, prilejul de a adresa un memoriu generalului Ion Antonescu prin care îşi exprima bucuria şi satisfacţia pentru că ,,am recâştigat două provincii frumoase şi că am readus milioane de suflete româneşti la vatra strămoşească”, acţiune în care ,,jertfa sângelui scump al armatei noastre glorioase a reparat ruşinea pe care cârmuitorii inconştienţi de pe vremuri au adus-o ţării noastre”. În continuare, liderul naţional-ţărănist se pronunţa împotriva continuării războiului pe teritoriul sovietic, apreciind că ,,ar fi prea pretenţios să credm că continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puţin pretenţios să proclamăm noi; România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizarea ei internă, de stat şi socială. 

Bilanț

Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei s-a făcut prin lupta eroică a trei armate (1 şi 4 române şi 11 germană, cu 10 corpuri de armată – 7 române: 2, 3, 4, 5, 11, de munte şi de cavalerie şi 3 germane: 11, 30 şi 54 armată), care au avut în compunere 20 de divizii (14 române şi 6 germane), 3 brigăzi de munte, 4 brigăzi de cavalerie, 2 brigăzi de fortificaţii şi numeroase elemente neîndivizionate române. Trupelor terestre li s-au adăugat forţele Aeronauticii şi Marinei militare. În cele 35 de zile de lupte armata română a angajat 473.103 militari (18 361 ofiţeri, 17.286 subofiţeri şi 437.456 trupă). Pierderile înregistrate (până la 31 iulie) s-au ridicat la 24.396 militari (5.011 morţi, 13.987 răniţi şi 4.487 dispăruţi. Un rol decisiv în restabilirea graniței pe Nistru a avut Armata 11 germană, Ion Antonescu (și nu numai el) recunoscânt, chiar atunci, că fără contribuție germană Basarabia și nordul Bucovinei nu puteau fi reîntregite. Bucuria a fost imensă în întreaga ţară. Pretutindeni, pe imense pancarte, se putea citi „Români, dreptatea învinge!”, dar şi „Nici o brazdă nu se uită!”. Aluzia la Transilvania ocupată de unguri era evidentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conducând lupta pentru consolidarea graniţei răsăritene a ţării, Ion Antonescu a avut în permanenţă privirea îndreptată şi spre Ardeal, transmiţând refugiaţilor transilvăneni (12 septembrie 1941): „Nici o brazdă românească nu se uită”.

TIMPUL.MD