În acea seară, l-am întâlnit la deschiderea primului Forum al tinerilor creatori de teatru. Era vesel, plin de viaţă şi le mulţumea tuturor pentru tot ce-au făcut pentru el. De la restaurantul Filarmoncii, împreună cu un coleg, a trecut drumul spre Teatrul Naţional „Satiricus – I. L Caragiale”. Pe scările acestui teatru, a lunecat, s-a lovit la cap şi aici şi-a găsit sfârşitul… Omul care a scris toată viaţa despre actori şi regizori, a îmbrăţişat moartea pe scările unui teatru.
Răsfoiec acum ultima lui carte şi dau, îmtâmplător, de următoarele fraze: „Am întâlnit în viaţă artişti foarte buni. Suspendaţi între trecut şi prezent (viitorul li-i foarte nebulos), dăinuind pe scândura scenei fără artificii, fără zgomote asurzitoare de tobe şi surle, au plecat în altă lume cu demnitate. Actorul moare în seara când nu mai are spectatori. Ei au avut spectatori. Mulţi spectatori. Dar nu le-a fost dat „să moară în liniştea nopţii”… Parcă scria despre sine…
Născut la 1 aprilie 1947 în satul Ghiliceni, raionul Teleneşti, Pavel Proca a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova. În 1983-1986 şi 1987-1990 face stagii de critică teatrală la Moscova. Din 1972 a activat în cadrul Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi, în calitate de şef al trupei, secretar literar, director şi director artistic.
De-a lungul anilor, a colaborat cu mai multe publicaţii, inclusiv la TIMPUL. A semnat cărţile de critică şi cronică teatrală „Aplaudaţi-mă cu palma pe obraz”, „Portrete cu jobenu-n jos”, „Notiţe pe nojiţe”, „Mă rog de pardonaţi”, „Eu sunt cel mai singur…”, „O mască tremură-n oglindă”, „Spovedania unui histrion”, „Îndepărtate alte timpuri”, „Bobocul cel urât” şi „Noi eram o ceată tristă…”.
Ne-a părăsit cel mai bun critic de teatru de la noi. Pavel Proca va fi înmormântat sămbătă la Bălţi. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
