Ar putea valul de proteste să răstoarne în cele din urmă guvernul comunist din Cuba? Cubanezii sunt cu siguranță supărați: duminică a avut loc cea mai mare demonstrație din toate timpurile împotriva regimului de pe insulă. Organizate prin intermediul rețelelor de socializare, protestele, care au început într-un oraș la douăzeci de mile distanță de Havana, s-au răspândit rapid în întreaga țară. Mii de manifestanți au mărșăluit pe unele dintre cele mai cunoscute străzi ale Havanei, scandând „Libertate!”, „Patrie și viață” și „Jos dictatura!”, scrie publicația The Spectator.
Nemulțumirea față de regim, care a preluat puterea în 1959, a crescut în ultimul an. Înainte de acest sfârșit de săptămână, cele mai ample proteste au aparținut artiștilor și intelectualilor, care cer libertatea de exprimare. Dar această nemulțumire se răspândește rapid.
Provocate de starea îngrozitoare a sistemului de sănătate și de economia asediată a insulei, aceste marșuri atestă o nemulțumire socială mult mai largă. Duminică, statul a raportat un număr record de noi infecții cu coronavirus și decese.
Cuba își dezvoltă propriile vaccinuri împotriva Covid și a primit laude internaționale anul trecut pentru trimiterea medicilor în misiuni străine. Dar pe măsură ce cazurile cresc pe plan intern, cetățenii săi se confruntă cu o lipsă de echipamente medicale și medicamente de bază, cum ar fi aspirina.
Pandemia globală a dat o lovitură acerbă finanțelor unui guvern bazat pe turism. Anul trecut, economia, care este predominant administrată de stat, s-a contractat cu 11%. Incapabil să se bazeze pe valută din partea vizitatorilor străini, guvernul s-a străduit să importe produse alimentare de bază.
Un alt factor în această urgență umanitară este înăsprirea sancțiunilor SUA în timpul președinției lui Donald Trump. Deși Joe Biden a fost parte la apropierea SUA de Cuba pe vremea când era vicele lui Barack Obama, el nu a dat de înțeles că va modifica politicile dure ale lui Trump.
Președintele cubanez Miguel Díaz-Canel, care i-a succedat oficial lui Raúl Castro în funcția de premier comunist al insulei în aprilie, a dat vina pe embargoul SUA pentru criza cubaneză. Într-un discurs radio și televizat, el i-a încurajat pe loialiștii guvernamentali să lupte împotriva protestatarilor.
„Nu vom lăsa ca vreo contrarevoluție mercenară ordonată de SUA să ne vândă, să creeze destabilizare în țara noastră… Suntem gata să facem orice și vom fi pe stradă luptând… Ordinul de luptă a fost dat. Revoluționari: pe stradă.”
Răspunzând ordinului lui Díaz-Canel, aproximativ 300 de contra-protestatari au mărșăluit în Havana în apărarea guvernului. Poliția a folosit gaze lacrimogene pentru a încerca să risipească mulțimea, iar ofițerii în civil au răspuns prin agresarea fizică a protestatarilor. Guvernul a încercat să controleze protestele și difuzarea știrilor, internetul a fost oprit, iar fotografii și jurnaliștii de la Associated Press au fost atacați de polițiști.
Într-o țară în care dreptul la protest public este puternic reglementat și în care mulți cetățeni se tem de consecințele manifestării, ceea ce face mitingul de duminică atât de semnificativ este atât varietatea nemulțumirilor, cât și numărul de manifestanți.
Ultima dată când guvernul Cubei s-a confruntat cu o mobilizare populară a fost în 1994, când sute de manifestanți din Havana au protestat împotriva gestionării economiei în anii de după prăbușirea sovietică. Cu acea ocazie, marșul a fost spart de sosirea lui Fidel Castro și a poliției sale antirevoltă. De data aceasta, datorită rețelelor de socializare, protestele s-au răspândit instantaneu în toată țara.
Lovită de constrângeri financiare, au existat mai multe episoade când guvernul comunist cubanez a fost „pe marginea prăpastiei”. Dar demonstrația de duminică este mai semnificativă. După șase decenii de guvernare, regimul se confruntă cu inevitabila schimbare generațională pentru care pare prost pregătit. Dacă generațiile anterioare au simțit o anumită bunăvoință față de revoluție pentru realizările sale timpurii, în fața foametei și a penuriei medicale Milenialii și Generația Z văd puține motive pentru a fi loiali unei administrații ineficiente din anii 1950.
După ce a concentrat puterea atât de strâns și atât de mult timp în persoana lui Fidel Castro, guvernul se chinuie să articuleze motivele pentru care poporul cubanez ar trebui să sprijine un succesor care nu are carismă și legitimitate istorică. În pancartele și scandările lor, loialiștii guvernului se referă frecvent la fostul lider, nu la Díaz-Canel.
Deocamdată, cu loialitatea armatei și a poliției și cu un control strict al comunicațiilor, puterea guvernului depășește resursele protestatarilor.
Forțele care au condus marșul de duminică prezintă cea mai semnificativă provocare pentru comunismul cubanez din anii 1960 încoace. Dar, cu excepția cazului în care armata va provoca o răsturnare spectaculoasă, apelurile la schimbare nu vor fi luate în seamă.
