Cum poţi echilibra acceptarea de sine şi impulsul de a creşte şi a te îmbunătăţi? Pe de o parte, este o idee bună să te accepţi aşa cum eşti, cu tot cu defecte. Dar pe de altă parte, este de asemenea o idee bună să-ți fixezi un obiectiv şi să ţinteşti spre ceva mai bun decât ceea ce experimentezi în prezent. Cum rezolvi acest conflict cu tine însuţi?
Este compromisul cea mai bună soluţie? Marea majoritate a persoanelor preferă compromisul. Nu se acceptă pe deplin aşa cum sunt, dar nici nu sunt pe deplin dedicate creşterii personale. Aceasta însă este o soluţie proastă. De ce să nu le ai pe amândouă? De ce să nu te accepţi şi să fii pe deplin dedicat creşterii personale? Nu poţi să te bucuri de ambele?
De ce să stai permanent să te gândeşti cum ar fi fost dacă?… De ce să fii de fiecare dată doar tu acela care lasă de la el şi acceptă tot ceea ce fac cei din jur? Se spune că, pentru a fi fericit, primul pas pe care trebuie să-l faci este să-ţi accepți condiţia aşa cum este ea şi să tinzi spre aţi îndeplini visurile şi aşteptările.
Prin înrădăcinarea ta în permanent, poziţia ta se detaşează de identitatea ta. Acest lucru face posibilă acceptarea ta necondiţionată aşa cum eşti, în timp ce joci încă curajos jocul creşterii poziţionale, indiferent de rezultat. Acceptarea de sine şi creşterea nu mai sunt în conflict, deoarece acum nu se mai aplică asupra aceluiaşi lucru. Ai separat identitatea ta (acceptarea de sine) de poziţia ta (creştere) şi vei renunţa la ideea de compromis nejustificat.
