Vladimir Lorcenkov s-a născut la Chișinău în 1979, a debutat în Rusia în 2003, apoi a publicat mai multe romane care l-au impus drept unul dintre numele de referință ale literaturii ruse contemporane. Acolo unde curg râuri de lapte și miere nu este prima carte, însă este cea mai tradusă.
Cartea este o parodiere a dorinței moldovenilor de a ajunge în Italia la muncă în timpul guvernării comuniste. De un umor ieșit din comun (la finalul primului capitol am râs cu lacrimi, și nu la figurat!) romanul este o cronică a satului Larga, văzut ca o micro-Moldovă, în care dorința de a pleca în Italia îi pune pe oameni în cele mai năstrușnice situații și îi încurajează să nu mai muncească deloc în gospodăriile lor.
Lorcenkov creează o paralelă cu marile teme biblice – ieșirea din Egipt și drumul spre Țara Făgăduinței, dar și a istoriei bisericii – cele două cruciade ale părintelui Paisie (din care a doua este a copiilor, amintind de trista Cruciadă a copiilor din anul 1212), ba mai mult, cu umorul demonstrat din primele rânduri, el nu se ferește de sceptici și necredincioși, dând liber imaginației unor personaje care afirmă sus și tare că de fapt Italia nici nu există.
Nu am simțit tratarea temelor creștine ca o luare în râs a acestora, ci ca o ironizare a visului italian, care devine noua religie a oamenilor săraci și disperați. Tocmai de aceea eșecul cruciadelor e atât de grotesc. Cruciadele în istorie au rămas ca o pată rușinoasă și se știe lipsa de discernământ sau virtute a cruciaților, cu atât mai mult când ele sunt „duse” pentru „cucerirea Italiei”.
În centrul romanului se află cuplul Vasile Lungu – Serafim Botezatu, dar nu putem lăsa deoparte echipa de curling a satului sau apariția lui Mihai Volontir. Fuga în Italia e atât de halucinantă, încât inclusiv președintele de atunci, Vladimir Voronin, își face propriul plan. De fapt amestecarea lui printre cei care vor în Italia, precum și scurtele apariții ale lui Marian Lupu sunt doar cheia de lectură. Pentru că devine destul de limpede, din rândurile lui Lorcenkov, că politicienii sunt direct responsabili de sărăcia de astăzi.
Romanul e excelent, amuzant, sarcastic, dar până la urmă vorbește despre disperarea unei țări. Așa cum au observat criticii americani, cartea nu e despre „hai să râdem de moldoveni”, cum le place unora de la noi să creadă, ci mai de grabă despre modul în care Lorcenkov ne spune o poveste tristă, făcându-ne să zâmbim. Și ca să evităm interpretările de tot felul, voi reda aici fragmente de pe coperta a IV-a ale celor doi critici: „Farsa lui Lorcenkov poate să nu ne spună multe despre viața din Republica Moldova, dar aruncă o lumină amuzantă asupra nevrozelor naționale, adesea uitate, ale acestei țări.” (Sam Sacks, The Wall Street Journal) sau „(…) imaginea unei țări în care forța motrice a acțiunilor oamenilor, chiar și a celor mai caraghioase, o reprezintă mânia și disperarea.” (James Womack, Times Literary Supplement)
Nu vreau, după cum v-ați obișnuit deja, să povestesc acțiunea romanului ca să nu vă stric plăcerea lecturii. Însă trebuie să vă atenționez: recomandarea e pentru oamenii care știu să facă haz de necaz și care s-au desprins de mult de convingerea că „despre patrie numai de bine”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
