În anul 1996 mi-am văzut împlinite trei vise, legate între ele și datorate în exclusivitate boxului. După calificările draconice de la Europenele din Danemarca, urma să particip la Jocurile Olimpice de la Atlanta, o poveste de neimaginat în perioada sovietică, dar devenită realitate în condițiile independenței. N-au fost niște jocuri simple. Era prima participare a R. Moldova ca stat independent la o ediție de vară a JO, alături de alte douăzeci și patru de state apărute ca rezultat al destrămării URSS, Iugoslaviei și Cehoslovaciei. Pentru un sportiv, dorința de a evolua la JO, mai ales acum, când criteriile de calificare au ajuns atât de complicate, este asemeni celei ale unui cineast sau actor de a ajunge să fie nominalizat la Oscar. Sau asemeni celei ale unui scriitor sau om de știință care așteaptă de a fi candidat la Premiul Nobel.
Datorită acestei performanțe, mi s-a realizat cel de-al doilea vis – să văd America, o țară demonizată și urâtă de noi toți în toiul Războiului Rece, când ne speria cu măciuca ei atomică și pe care am început să o privim brusc cu simpatie și admirație după prăbușirea colosului sovietic. Adevărul este că am avut ce admira. Ediția JO din 1996 era una jubiliară, 100 de ani de la readucerea olimpismului în modernitate de către Pierre de Coubertin, iar americanii, cu priceperea lor de a face lucrurile, au uimit din nou omenirea. A fost fără îndoială evenimentul central al anului, nu doar sportiv, ci și social sau mediatic, Atlanta, orașul care a organizat Olimpiadă, fiind vizitat între 16 iunie – 4 august de peste două milioane de oameni, iar alte 3,5 miliarde au privit JO în fața televizoarelor. Asta fără a vorbi de experiențele zilnice pe tărâm american, în care am descoperit o națiune prosperă, deschisă la suflet și zâmbitoare, care contrasta mult cu percepția noastră despre ei. Erau timpurile când abia ne făceam cunoscuți lumii, când pentru naivitatea lor de elefant în politica lumii, a le explica diferența dintre Moldova și Mongolia era foarte complicat și uneori comic. Nu ca acum, când din cauza (sau datorită) moldovenilor, care au împânzit cu track-urile toată America, fiecare polițist știe unde-i Moldova.
JO din Atlanta au fost un loc al multor șocuri pe care le-am trăit ca om și sportiv, mai ales că era absolut neordinar să-l întâlnesc pe „ursul” Karelin mâncând în fața mea în cantina din „satul olimpic”, unde eram cu toții cazați, sau să-l vezi pe uriașul Shaquille O’Neal probând echipamentul de la Reebok, împreună cu delegația R. Moldova. Sau să-i asculți în concert la discotecile din campus pe Dr. Dre și Tupac, pe care-i văzusem până atunci doar la MTV. Pe Celine Dion, Boys II Man sau Gloria Estefan, care au cântat la ceremoniile de deschidere și închidere a JO. Să-i vezi cum se plimbă prin „satul olimpic” pe „băieții răi” de la Hollywood – Van Damme, Jackie Chan sau Arnold Schwarzenegger, care pe deasupra a făcut acolo și premiera filmului său Erasure. Asta fără a nominaliza zecile de președinți de țară, prim-miniștri, regi și împărați care au venit să-și încurajeze propriii atleți și să asiste la marele eveniment.
Așa mi-am văzut realizat al treilea vis. Să-l cunosc pe Muhammad Ali. Era chiar un vis al copilăriei, apărut inițial dintr-o curiozitate. În anul 1978, la invitația sovieticilor care pregăteau JO din 1980 de la Moscova, Ali a vizitat URSS. Ce-a făcut el acolo am aflat pe urmă, deja când mă interesam de istorie. Atunci însă, grație unchiului Andrei Grosu, omul care m-a adus în box, am văzut la televizor cum un negru uriaș s-a bătut cu trei, cei mai buni boxeri sovietici la categoria grea, într-un meci demonstrativ. Era de parcă tata se juca cu niște copii, Ali dansând cu ușurință și înțepând uneori, când cu stânga, când cu dreapta, fără prea multă încordare, dar fără a se lăsa măcar odată atins. Nu știu dacă acest lucru mi-a influențat decizia de a face box, puțin probabil, poate doar în subconștient. Dar cu siguranță atunci când am început să-l practic, m-am raportat la Ali în tot ce am făcut ca boxer.
Pentru orice boxer, indiferent de gusturi sau preferințe, Ali este întruchiparea supremației. Este zeul boxului. Este cel care a revoluționat „nobila artă” și a transformat-o dintr-un sport într-o cultură. Întâi în America, apoi în întreaga lume. Născut la 17 ianuarie 1942 în Louisville, Kentucky, sub numele Cassius Clay, Ali, la fel ca mulți dintre marii campioni americani emblematici, a venit în box din stradă, când la doisprezece ani i-a fost furată bicicleta, iar el înfuriat a vrut să-l bată pe hoț. Norocul a fost că polițistul care a văzut scena, era și antrenor de box, care l-a adus în sala sa. A avut o carieră de amator clasică, în care a avut peste o sută de lupte dintre care a pierdut doar cinci și care a culminat în anul 1960 prin cucerirea medaliei de aur la JO de Roma, la vârsta de doar 18 ani. Întors acasă, la scurt timp, avea să dea dovadă de prima sa manifestare civică, protestatară și antirasistă, care îl va caracteriza întreaga viață, aruncând medalia sa olimpică în râul Ohio, după ce el și prietenul său nu au fost deserviți într-un restaurant „pentru albi” (medalie returnată campionului la JO de la Atlanta din 1996).
La 29 octombrie 1960 și-a făcut debutul la profesioniști, iar până la sfârșitul anului 1963, a „tocat” toți marii grei ai Americii, învingând în toate cele nouăsprezece meciuri, dintre care în cincisprezece cu knockout. La 25 februarie 1964 era să-l întâlnească în lupta pentru titlul mondial pe Sonny Liston, pe care îl va învinge prin knockout tehnic în repriza a șaptea, devenind cel mai tânăr campion mondial la categoria grea. La scurt timp, era să intre în rândurile Națiunii Islamice, devenind musulman convins.
În martie 1966, Ali va refuza să fie mobilizat în forțele armate și trimis în Vietnam, fapt ce a condus la retragerea licenței de box profesionist, a titlului de campion mondial, el fiind lipsit de dreptul de a boxa între 1967-1970, adică între vârsta de 25-29 de ani, care de obicei este considerată apogeu în cariera unui sportiv. Pe parcursul acestei perioade de inactivitate sportivă a crescut opoziția față de războiul din Vietnam, iar atitudinea lui Ali a generat simpatie, el predicând în colegii și școli în întreaga țară, criticând războiul din Vietnam și susținând cauza afro-americană și justiția rasială. Acest lucru l-a făcut pe Ali unul din reprezentanții generației contraculturii, potrivit scriitorului Joyce Carol Oates, el fiind unul din puținii sportivi care „definesc termenul de reputație publică”.
Reîntoarcerea sa în boxul profesionist a fost spectaculoasă și este asociată cu „epoca de aur” a boxului profesionist american, când rivalitatea dintre Ali, Frazier și Foreman a scris clasica boxului mondial. Primul meci dintre Ali și Frezier, denumit „meciul secolului”, avea loc la 8 martie 1971 și va fi transmis în 35 de țări, dar Ali îl va pierde prin decizie unanimă. Va fi începutul unei mari rivalități, care a ieșit și dincolo de corzile ringului, deoarece pe lângă calitățile sale sportive geniale, Ali era un mare guraliv, obișnuit să-și intimideze și să ia în derâdere adversarii, fapt care i-a atras multiple critici și condamnări.
După ce Frezier va pierde titlul mondial în favoarea lui George Foreman, Ali urma să-l întâlnească pe noul campion la 30 octombrie 1974, într-un meci de mare rezonanță internațională, organizat în Kinshasa, Zair. Nimeni nu-i dădea șanse unui boxer ajuns la 32 de ani, care pierduse viteza de altădată și care pe deasupra întâlnea unul din cei mai formidabili puncheri din istoria boxului. Ali a răbdat însă exemplar, lăsându-se lovit permanent de Foreman și arătând o slăbiciune aparentă, pentru ca în repriza a șaptea să-i șoptească acestuia la ureche „asta e tot ce poți, George”? Ulterior, Foreman a recunoscut că atunci a înțeles că-i vine sfârșitul, repriza următoare, Ali trimițându-l la podea și câștigând pentru a doua oară titlul de campion mondial.
La 1 octombrie 1975, Ali îl va întâlni a doua oară pe rivalul său Joe Frezier, în Manila, Filipine, într-un meci pentru titlul mondial cunoscut ca „Fiorii din Manila” (Thrilla in Manila). Sub o temperatură de 38 grade C în primele rânduri, cei doi boxeri, într-o luptă titanică și-au cărat pumni cu nemiluita timp de paisprezece reprize, după care în a cincisprezecea repriză Frezier a încetat să mai vadă cu ochiul drept și va refuza să se ridice din colț. După meci, ambii vor sta câteva zile în spital pentru recuperare, iar lumea sportului va fi șocată pentru totdeauna, pentru că cei doi atleți au împins limitele rezistenței umane dincolo de normalitate.
Începând cu anul 1984, Ali va fi diagnosticat cu boala Parkinson, rezultat al multiplelor lovituri căpătate pe parcursul carierei sale sportive. A suportat cu bărbăție și caracter această maladie, care cu timpul i-a luat ultimele capacități de a discerne și vorbi. Dar a fost și va rămâne întotdeauna omul care a schimbat sportul, prin felul de a boxa, de a se preta public și civic, prin atitudinile sale intransigente față de război și rasism, dar și prin felul în care a știut să facă din box o artă. Desemnat „Sportivul secolului” de revista americană Sports Illustrated și considerat de BBC „Personalitatea Sportivă a secolului”, Muhammad Ali (Cassius Clay) este fără îndoială cel mai mare campion de box la categoria grea, precum și unul din cei mai populari sportivi ai tuturor timpurilor.
Așa l-am văzut la Atlanta aprinzând torța olimpică, în ovațiile a mii de spectatori și pentru asta i-am strâns ulterior cu umilință mâna tremurândă, atunci când l-am văzut în „satul olimpic” mai târziu. Pentru că Ali mi-a arătat cum să boxez, cum să fiu curajos public și cum să evit consecințele boxului, chiar dacă prețul acestei din urmă lecții, a fost propria lui viață, care a încetat la 3 iunie 2016.
