Altfel stau lucrurile la sat, unde inima de părinte încă refuză să se împace cu dorul de copii. Se încăpățânează și nu vrea. Zilele trecute, fără să vreau, am prins o discuție de suflet a unor femei trecute bine peste 60 de ani. După primele fraze auzite mi s-a făcut pielea ca de găină:
– Ai tăi când au plecat?
– Ohohooo… 15 ani în urmă. Mi i-a mâncat Italia asta blestemată. Nu mi-am văzut copiii, care sunt deja bărbați în toată firea și adevărate domnișoare.
– Ei, ai mei m-au sunat zilele trecute și mi-au spus că sunt bunică. Am plâns de bucurie și de durere că nu sunt lângă mine.
Într-o parte, o bătrânică, care a tras și ea cu urechea la discuție, cu greu și-a adunat lacrimile într-o batistă:
– Eu sunt străbunică. Nu mi-am văzut nici nepoții, nici strănepoții. Ai mei au plecat demult, tare demult. Mi-au tot umblat prin lume odraslele, după bani și un trai mai bun. Că o să mor și nu o să îi mai văd, nu se gândesc.
Căderea Guvernului, furtul miliardului de la BEM, lipsa unei coaliții de guvernare sunt nimicuri pe lângă drama părintească și dorul care le mistuie sufletul.
