Istorie

Alec Duma – un poet necunoscut

La finele lui august, mica publicitate a unui ziar bucureştean găzduia un necrolog al Uniunii Scriitorilor, scris în memoria unui coleg de breaslă pe nume Alec Duma. Se vede că necrologul fusese alcătuit de unul dintre scriitorii care nu numai că era bine informat referitor la datele biografice, dar îl cunoscuse probabil pe cel proaspăt dispărut. De aceea, pe lângă formulele obişnuite în asemenea texte, s-au strecurat şi rânduri mai deosebite:
„Versurile sale sunt caracterizate de un timbru muzical original, avându-şi izvorul în eul său sensibil, discret şi luminos”, iar în altă parte regretele sunt foarte sincere: „Prin încetarea din viaţă a poetului Alec Duma, lirica noastră pierde pe unul dintre devotaţii ei slujitori”.

Şi, parcă intuindu-şi destinul, şi mai ales partea lui de zbor dincolo de moarte, poetul scria:

Drumuri de vis
Mă vor pierde
La porţile soarelui.
Câtă lumină poate
Aduna lutul
într-un suflet sfidând
Nopţile – carcere?
Plecările mele rămân
Pretext de întoarcere.
(Pretext, din cartea Poeme)

Într-adevăr, peste aproape 20 de ani, Alec Duma revine nu doar în circuitul literar, dar, în primul rând, revine la baştină, în Basarabia.

Biografia lui are, pe de o parte, tangenţe cu alte biografii din generaţia sa, rămânând totodată, în mare parte, originală, dramatică, dominată de o fermă credinţă în afirmarea artistică.

Cred că istoriile literare care au trecut pe lângă creaţia lui fără să aibă răbdarea să poposească măcar pentru o singură clipă, au dat greş. Datele lui biografice sunt pline de informaţii care deschid în mare parte cărţile epocii şi dau în vileag falsul multor afirmaţii de mai târziu. Copiii basarabeni au avut şansa lor de afirmare în perioada interbelică, şansa pe care, pare-se, n-o mai au copiii de astăzi din R. Moldova.
Toate elementele dotate erau stimulate și ajutate să se realizeze. Intelectualii considerau drept datorie de onoare aceste gesturi de generozitate. Ba mai mult decât atât, astăzi se uită de faptul că în multe familii de intelectuali basarabeni erau înfiați copii, chiar dacă în familie existau copiii lor naturali. Era o mișcare firească de umanizare a societății, de aplicare în practică a valorilor creștine.
Alec Duma este un nume de împrumut, poate inspirat tot de copilărie, de cel care a fost ALEXANDRE DUMAS. Oricum ar fi, numele lui la naştere a fost Alexe Solomon, şi s-a născut într-o familie de ţărani din comuna Nisporeni, judeţul Lăpuşna, la 17 martie 1913.
Rămas la vârsta de 7 ani fără tată, a învăţat forte bine în şcoala primară. După absolvirea a 4 clase este ajutat de directorul şcolii Andrei Albu care l-a trimis la Iaşi, unde a învăţat la Şcoala Normală, după care urmează Academia de Muzică şi Artă Dramatică din acelaşi oraş. Pictor înzestrat și bun dansator, venea în vacanţă şi cu ajutorul prietenilor din sat organiza serate şi baluri unde el era animatorul principal.
A purtat în suflet toată viaţa ecoul acelor dulci amintiri. Şi de aceea, la 1 noiembrie 1970, stând pe pragul casei părinteşti, a scris o minunată poezie care a intitulat-o Pământul meu natal şi pe care a dedicat-o foarte frumos: „Se închină fraţilor mei din Nisporenii Lăpuşnei, în al zecelea an de când i-am îmbrăţişat şi am scris acest poem al gliei natale, neuitând nicicând visele copilăriei”.

După absolvirea Academiei, se încadrează în învăţământ, activând din 1940 până în 1953, ca profesor la liceele din Suceava şi Botoşani. Din 1953, se stabileşte la Bucureşti angajându-se ca profesor la Liceul I.L. Caragiale, de unde s-a pensionat din motive de sănătate.

Debutează în presă pe când era student. Colaborează la diverse publicaţii cu articole pe teme literare şi pedagogice. Editorial, debutează târziu, în 1975, cu volumul de versuri „Poeme” (Editura Litera, Bucureşti), după care apar „Cer de foc în ape” (1976), „Partea mea de aer” (1978), „În ploile oglinzii”(1980).

Debutul târziu nu-l stinghereşte. Experienţa literară, tehnica versificaţiei, experimentele poetice îi permit să plămădească în laboratorul intim poeme în vers alb, sonete şi versuri cu rimă clasică. Tematica este variată. Necruţător cu sufletul său, poetul se căzneşte să descopere misterele care nasc poezia…

În memoria soţiei

O mai aştept pe-aceea ce nu vine
Plecată-n altă neştiută cale –
A stat cândva aici pe-aceste dale
Când mi-au rămas atâta de străine?!

Dar clipa care-n goluri se prăvale
Mi-a ars tot visul meu de lângă mine –
Balanţa nu mai poate să încline
Acelaşi timp în talerele sale.

Cum gestul ei în ploaia fără scuturi
O spaimă-i răsturnase untdelemnul,
Scurgându-se-n neant prin zbor de fluturi;

Din cer ecouri n-au mai vrut să-i vină –
Şi steaua-i îndrăgise-n ape semnul
Stingându-şi parcă propria-i lumină!

(Zbor de fluturi, din placheta În ploile oglinzii)

Dorinţa lui de afirmare a fost extrem de mare. Se pregătea de ani de zile să apară în volum. Şi-a făcut un autoportret, un profil în peniţă, desen care a fost plasat la deschiderea volumului Poeme.

A decedat la 24 august 1980. Rudele, soţia Tuţa, fiul Gigi, fiica Nica, împreună cu nepoţii, şi-au luat rămas bun de la el în biserica din bd. Ion Şulea 38, apoi l-au dus pe ultimul drum la Cimitirul Stăuleşti II, unde a fost înhumat la ora 13, în data de 26 august 1980.
Unul din prietenii poetului, Ion Secoşanu, poet şi el, i-a dedicat un poem la stingerea graiului şi a scris un necrolog care merită să fie reprodus ca un argument al dragostei şi preţuirii:

Stimate și iubite frate al poetului Alec Duma,

O datorie de suflet am de plătit fraţilor poetului Alec Duma, pe numele adevărat Alexe Solomon, de a prefaţa cu câteva cuvinte acest mic florilegiu de versuri „La stingerea graiului”, citit în cimitirul scriitorilor din Bucureşti, ca un rămas bun, acolo unde e veşnică tăcere, de la prietenul meu cel mai sincer şi confratele meu întru poezia vremii noastre.
Timp de cinci ani am fost cel care l-am încurajat pe câmpul de luptă cu boala lui nemiloasă, care-l măcina zi de zi, ceas de ceas. Chiar după ce s-a căsătorit cu doamna Tuţa, eu mi-am vizitat zilnic prietenul şi alături de soţia sa, am căutat să înfrângem nemiloasa moarte. Dar, spectrul ei apăs şi asupra noastră, chiar chipul doamnei Duma, e cu mult schimbat după cele opt luni de boală de când Alecu, nu a mai avut bucuria să admire cerul, florile şi întregul peisaj al pământului românesc.
Mi-e chipul încrâncenat şi în momentul când apăs literele maşinii de scris, amintindu-mi zilele şi nopţile lui de durere şi durerea că nu mai poate să-şi revadă satul copilăriei. Cuvintele n-au puterea să prindă nici în flacăra emoţiei, chinurile prin care a trecut. Aş spune şi cred că nu greşesc afirmând că nici Cristos pe cruce n-a suferit mai mult decât Alecu, care totuşi căuta să nu ne îndurereze şi mai ales pe soţia sa, care asemenea unei mucenice, ziua şi noaptea, era la datorie, întrucât doar în ultimele 3-4 săptămâni Nica, a binevoit să-şi aducă aminte că are un tată pe care a crescut-o, cât despre băiat el nici în ultimele lui clipe nu a înţeles ce înseamnă un tată.
L-am sfătuit în noaptea când ne-a părăsit Alecu să stea şi el măcar în noaptea aceea, dar nu a binevoit nici el, nici soţia lui. Materialmente nu l-a ajutat nici cu o cană de apă, nu mai vorbesc să contribuie cu vreun leu, nici măcar la înmormântare.
în Basarabia, la fratele lui mijlociu Victor Solomon, se păstrează trei plachete de versuri cu autograf şi o fotografie. Este tot ce-a mai păstrat baştina de la el, doar poate peste ani, alţi critici „devoratori” de poezie vor descoperi farmecul acestor rânduri inspirate:

Mă izgonesc din mine ca o fugă
Aidoma destinului în flăcări
Şi stau de strajă-n ape împietrite
Ca două porţi alăturea închise.

Şi-mi trec prin ochi orbiri de curcubeie –
În palme-mi pun peceţi de sare peştii
Şi-n carnavalul solzilor lumina
S-ascunde-n zi când trupul tău mai doarme.

Dar cum în noapte mi-aş strivi privirea
Şi idolul rănit mi-ar creşte ura
Când lighioane-n drum de-a curmezişul

M-aşteaptă-n vatra lor şi nu mă-ncumet –
Cum te-aşezam în ziua mea, femeie,
Cu mult mai înainte decât lumea!
(Cu mult mai înainte, din placheta În ploile oglinzii)
Cum fiecare om are norocul său, așa și poeții, visează la fericire nemărginită, dar sunt în realitate niște robi ai destinului…
 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.