Vă prezentăm în continuare alocuțiunea marelui critic literar de la București:
„Întotdeauna m-a impresionat grija cu care Grigore Vieru foloseşte în poezia sa limba română. Se simte că poetul s-a născut şi s-a format în Republica Moldova, o ţară creată artificial, în care această limbă era proscrisă. După ce au integrat cu forţa Basarabia în componenţa URSS în 1940 şi au exterminat o parte a populaţiei româneşti, autorităţile de la Moscova au făcut o tentativă de desfiinţare a limbii române, impunând ca obligatoriu alfabetul chirilic, numind limba română limbă moldovenească şi chiar interzicând-o în anumite situaţii. Noi, românii din România, am cunoscut toate suferinţele posibile inventate de regimul comunist, cu o singură excepţie, aceea de a ni se interzice să ne exprimăm în limba părinţilor noştri sau să folosim în scris alfabetul latin, pe care îl avem nu numai în memorie, ci şi în sânge. Românii din Basarabia nu au renunţat nicio clipă la limba română, chiar dacă au fost nevoiţi să o deghizeze în grafia chirilică, atât de străină de spiritul unei limbi romanice. Demersurile s-au amplificat şi au luat, începând din 1987, proporţiile unor mişcări de stradă care au culminat la 31 august 1989 cu recunoaşterea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin. 31 august a devenit astfel Ziua Limbii Române, sărbătorită cu entuziasm pe partea stângă a Prutului şi într-un mod mai convenţional pe partea dreaptă. Preşedintele României, Traian Băsescu, s-a pronunţat recent, pe bună dreptate, pentru adoptarea şi de către România a acestei sărbători. În ceea ce mă priveşte, aş fi fericit dacă începând de la anul ziua de 31 august ar deveni în mod oficial Ziua Limbii Române pentru toţi românii din România, din Republica Moldova şi din oricare altă ţară a lumii. Este vorba de raţiuni istorice şi lingvistice, dar şi de sentimente. Până la urmă, tot un poet, şi anume Grigore Vieru reuşise să exprime cel mai convingător ce înseamnă pentru un român limba lui maternă: /„În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./Ci doar în limba ta/ Durerea poţi să o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În limba ta/ Ţi-e dor de mama/ Şi vinul este mai vin/ Şi prânzul este mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu al tău pământ/ Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atuncea/ Tot în limba ta." Mă opresc aici, fiindcă atunci când vorbeşte poetul, tace criticul literar. Bineînţeles, tot în limba lui, cea română”.
