Alexandru Moşanu: Cei care se arătau a fi cei mai mari patrioţi aveau alte misiuni…

„Gorbaciov n-a fost un înger”

– Dle profesor, dacă acum 20 de ani n-ar fi căzut URSS, ar mai fi avut cineva curajul să lupte pentru independenţa RM?

– Cred că nimeni nu v-ar putea spune ce s-ar fi întâmplat dacă imperiul n-ar fi căzut. Dar aşa cum toate imperiile apar şi dispar, nu putea să dureze veşnic cel mai crunt regim din istoria lumii, după crimele pe care le-a săvârşit. Moartea i-a fost grăbită chiar de factorii de decizie ai regimului, care nu găseau soluţii pentru problemele economice, sociale sau naţionale ce afectau viaţa din coloniile sovietice. A fost o criză morală a societăţii şi în câteva zile s-a prăbuşit totul. Nici cei mai mari politologi din lume n-au prevăzut aşa ceva şi au recunoscut că au fost surprinşi de ceea ce s-a întâmplat. Iar mişcarea a sute de mii de oameni a fost forţa principală, care a pregătit terenul pentru deznodământul din 27 august 1991. Nemulţumirile care se acumulaseră în românii moldoveni de aici au răbufnit contrar aşteptărilor ideologilor, care credeau că suntem terminaţi, sovietizaţi. Semnul principal că imperiul pleacă s-a făcut simţit imediat după ce a apărut puţină libertate, care a dat posibilitate oamenilor să-şi exteriorizeze doleanţele în acţiuni şi discursuri. Libertatea aceea putea fi reprimată numai cu forţa. Gorbaciov a încercat s-o facă în Georgia, Azerbaidjan, Lituania, dar n-a ieşit nimic. Libertatea e imposibil de stăpânit. Şi Gorbaciov n-a fost un înger – lucrurile s-au întâmplat contrar voinţei sale. El doar a vrut ca să repare sistemul sovietic, să-l facă mai eficient din punct de vedere economic. E altceva că oamenii aveau mari aşteptări şi apoi au urmat mari dezamăgiri, dar asta e altă latură a problemei.

– Cu toate acestea, o parte însemnată a electoratului RM tânjeşte şi astăzi după URSS şi votează comuniştii.

– Din păcate, răbufneşte nostalgia pentru trecut. E vorba mai întâi de oamenii în vârstă, dintre care mulţi erau profitorii acelui sistem, care le permitea să nu muncească prea mult, dar să trăiască în huzur. Şi copiii acestora au fost educaţi în aceeaşi manieră. Însă, în 1991, puciul de la Moscova i-a adus la realitate chiar şi pe sceptici, pe adepţii regimului. Nu toţi deputaţii care au votat Declaraţia de Independenţă împărtăşeau punctul de vedere reflectat în acest document, dar erau cuprinşi de valul care domina imperiul şi s-au lăsat purtaţi de el. Acum se pun multe neîmpliniri pe seama noastră, a celor care am avut cinstea sau poate nenorocul să fim atunci la conducere. Însă noi, fără să avem legi în acest domeniu, am reuşit să introducem în învăţământul public valorile naţionale româneşti. Generaţia aceea, care s-a convins că limba ne este română, că istoria ne este a românilor, a şi transformat oamenii. Astăzi se spune că am ratat şansa Unirii, dar lumea habar nu are despre dedesubturile vieţii politice de atunci.

„Nu eram simpatic pentru Iliescu, căci eram anticomunist”

– Adică o eventuală unire a RM cu România era imposibilă?

– Da. La 27 august 1991, eu am avut cinstea şi onoarea să conduc Marea Adunare Naţională (MAN). Atunci Snegur era cu noi şi a fost singura dată când am fost uniţi. Conducând adunarea, am văzut pancartele mulţimii, pe care erau scrise doar două cuvinte: Libertate şi Independenţă. Au fost, probabil, şi lozinci de unire, dar majoritatea manifestanţilor s-au limitat la acestea. Atunci, principalul scop era desprinderea de URSS – ăsta ne era duşmanul, care ne-a stat în casă şi ne-a măcelărit, pentru că oamenii nu puteau deschide gura ca să spună ce gândesc, nu puteau să-şi vorbească limba, erau constrânşi să facă familii mixte, şcoli mixte şi grădiniţe mixte. Şi mulţi erau buimăciţi de minciunile din şcoala sovietică prin care au fost manipulaţi, că românii ar fi trădători şi ar avea jandarmi care bat oamenii. Mulţi voiau să fie şi la noi ca în Ţările Baltice, însă acelea au fost ţări, pe când noi eram o parte a teritoriului românesc. Problema României era problema noastră. Şi România trebuia prima să pună problema reîntoarcerii teritoriului său. Un singur semnal de la Bucureşti ar fi fost suficient. Dar în România, abia ieşită de sub regimul comunist, veniseră la putere aceiaşi comunişti. De-ar fi existat dorinţă, la 5 aprilie 1991, când Lituania era liberă şi URSS se prăbuşea, Iliescu n-ar fi semnat tratatul româno-sovietic cu Gorbaciov. Lucinschi, fiind a patra persoană din conducerea de la Moscova, m-a invitat şi pe mine să asist la acel eveniment, prin omul său de aici, Ion Ţurcanu. Dar eu i-am spus să nu mai vină la mine cu aşa vorbe. La ce mai puteai să te aştepţi de la Iliescu?

– Aţi discutat vreodată subiectul Unirii la întâlnirile oficiale cu partea română?

– Niciodată. Când eram preşedinte, Iliescu avea telefoane directe cu cinci persoane de la noi. Generalul Costaş mi-a propus şi mie unul, dar nu mi l-a mai pus nici astăzi. Eu nu eram simpatic pentru Iliescu, căci eram anticomunist. De fapt, şi condiţiile externe erau contra Unirii. Nici SUA nu ne-au încurajat mişcarea unionistă, ba chiar au descurajat-o. În septembrie 1991, Iurie Roşca mi-a organizat o vizită neoficială în SUA şi Canada. Am avut mai multe întâlniri, inclusiv la Departamentul de Stat. Recunosc, tremuram ca varga la început – acolo mi-am lepădat jumătate din complexul de inferioritate. Pe urmă, Roşca mi-a spus că abia acolo m-a cunoscut…

– Şi Roşca tremura?

– Nu, Roşca tăcea… Le-am vorbit americanilor despre românismul nostru, dar n-am avut reacţia cuvenită. Apoi a venit şi Vladimir Socor ca să mă convingă să sprijin poziţia lui Snegur, care, la 21 decembrie 1991, a semnat, la Alma-Ata, documentul de aderare a RM la CSI. Pe americani nu-i interesa românismul. Scopul lor era să evite un dezechilibru în zona asta a Europei. Să nu uităm că SUA şi NATO nu au intervenit nici în Ungaria, în octombrie 1956, nici în Germania, în 1953, nici în alte ţări, când aveau înţelegeri tacite cu Moscova.

„Roşca a lucrat pentru adversarii mişcării spre Europa”

– De către cine erau dirijate fronturile populare? Astăzi, analizând acţiunile lui Iurie Roşca, se vede că el a promovat formal ideea românismului, slujind intereselor ruseşti. Astfel i-a îndepărtat din Front pe adevăraţii luptători pentru renaşterea naţională, s-a aliat cu Lucinschi pentru a demite guvernul Sturza şi apoi ne-a adus comuniştii la putere. Să nu uităm şi de listele, prin care Comitetul Central recomanda persoane pentru a fi încadrate în Front…

– Cunosc aceste liste şi v-aş recomanda să vorbiţi mai puţin despre ele… Gorbaciov avea interesul ca aşa-zisele republici unionale să-i susţină perestroika. De aceea încuraja mişcările pentru sprijinul restructurării, care au reprezentat rădăcinile fronturilor. Da, acolo au fost şi oamenii Securităţii, prin care KGB dirija aceste mişcări în direcţia dorită de ei. Sunt sigur de asta. Este absolut logic că aşa trebuia să fie. În cele din urmă, fronturile au ieşit de sub controlul Moscovei, exprimând interesele fundamentale antisovietice. De altfel, nu se întâmpla nici evenimentul 27 august 1991. Dar şi atunci au rămas în fronturi oameni prin care Moscova voia să le influenţeze. Cred că cei care strigau cel mai tare „Jos!” şi care se arătau a fi cei mai mari patrioţi îşi acopereau astfel identitatea politică, având alte misiuni… Eu, ca istoric, aş vrea foarte mult să văd documentele care confirmă concluziile logice pe care le-aţi făcut dvs., dar cred că vor avea ocazia să le vadă doar urmaşii noştri peste vreo 100-200 de ani. În cazul Sturza, vina lui Roşca este evidentă. Când am avut şansa să ne deschidem cărăruşa spre UE, Lucinschi cu Roşca s-au grăbit să distrugă Alianţa pentru Democraţie şi Reforme. Nu ştiu cine dintre ei voia mai tare acest lucru, dar ambii au contribuit la aceasta. La început, credeam că Roşca comite greşeli din cauza lipsei de experienţă. Dar, după ce am avut cu el vreo două discuţii foarte lungi, mi-am dat seama că el ştie bine ce face. I-am spus: „Dacă distrugi alianţa, o să vină comuniştii”. „Nu mă interesează – să-i dăm jos pe ăştia!”, mi-a reproşat Roşca şi m-a tăiat la inimă.

– Şi atunci, pentru cine lucra el?

– Pentru adversarii mişcării RM spre Europa.

– Adică pentru Moscova?

– Putea să fie şi împotriva Moscovei, e dificil de înţeles logica activităţii lui, a deciziilor sale luate sub acoperirea românismului şi unionismului.

– Dvs. aţi făcut parte din Frontul Popular?

– Am fost una dintre persoanele principale la congresul de constituire a Frontului. Dar peste un an m-au exclus, fără să mă anunţe. Nu le eram convenabil, fiindcă sunt bun cu oamenii buni, dar foarte dur cu cei care mă calcă pe cap, pe gât, pe picior.

„Când aripa promoscovită câştiga, Snegur şi-a dat frâu liber emoţiilor”

– În textul iniţial al Declaraţiei de Independenţă figura şi data Unirii din 27 martie 1918. La propunerea cui aceasta a fost exclusă?

– La propunerea lui Ion Ţurcanu, omul de legătură dintre mine şi Lucinschi. În ajunul proclamării Independenţei, pe 26 august, am convocat prezidiul ca să consult poziţia colegilor mei. Atunci Ţurcanu a spus că asta nu e declaraţie de independenţă, ci – de unire cu România. Era o situaţie foarte delicată, ne temeam să nu se întâmple lucruri imprevizibile, nu ştiam dacă lumea se va aduna în Piaţă, nici dacă Moscova nu va interveni cumva. După şase ore de dezbateri, am întrerupt şedinţa până a doua zi. Am rămas cu Nedelciuc şi Matei şi, încercând să potolim spiritele, am făcut trei-patru rectificări neesenţiale în document. Am scos data de 27 martie, în schimb a rămas anul 1918. A doua zi am adoptat decizia prin consens. Când Piaţa era arhiplină, eu am deschis adunarea, după care au vorbit toţi – şi cei care merită şi cei care nu merită. Pe urmă noi, deputaţii, am intrat în parlament.

– Niciun deputat n-a şovăit să voteze independenţa?

– Au votat 278, toţi cei prezenţi. Dar au fost unii, care, din frică, n-au venit să voteze. Un deputat s-a temut să vină din Bucureşti, după ce i s-a transmis că ar putea fi împuşcat. Există unii care acum se laudă că au votat independenţa, dar care au lipsit de la şedinţă şi apoi au cerut să o semneze. Semnăturile lor nu au nici o valoare juridică, nici o însemnătate istorică, pentru că a decis votul, nu iscălitura.

– V-aţi dat demisia, după ce, la 24 decembrie 1992, Snegur s-a pronunţat foarte dur în privinţa României, a Bisericii Române şi a propus organizarea unui referendum privind neunirea RM cu România. Care era sensul acestei declaraţii, dacă Unirea era imposibilă?

– Snegur avea opiniile sale, exprimate şi în memorii. El nu regretă nici acum că a aderat la CSI, motivând că acest lucru era necesar din punct de vedere economic. Dar s-au rezolvat problemele economice după aceasta? Nu. Asta era o metodă folosită de Rusia pentru a-şi menţine dominaţia politică în fostele colonii. Iar Snegur a propus referendumul, fiind ajutat de Frontul Popular, care punea insistent problema ca să nu mai folosim termenul „moldovean”, ci numai „român”, ca RM să se numească Republica Română Moldova şi alte extremisme, care făceau rău… După ce am pierdut războiul de pe Nistru, s-a schimbat esenţial raportul de forţe în societate. Au scos capul toţi nostalgicii, foştii comunişti, care au condamnat în sinea lor proclamarea independenţei, iar acum erau aţâţaţi de frontişti. O extremă o întărea pe alta. Aşa cum câştiga aripa promoscovită, Snegur şi-a dat frâu liber emoţiilor. Atunci divergenţele noastre, pe care eu le ascundeam, au ieşit la suprafaţă. Am declarat şi în presă, şi în parlament, că el lua decizii fără să mă informeze, deşi era dator s-o facă, ca şef de stat, că apela la mine numai atunci când se luau decizii foarte importante şi lui îi convenea ca eu să-mi spun punctul de vedere. În acea perioadă, şi situaţia economică se înrăutăţea grav de tot, şi Snegur trebuia să găsească un ţap ispăşitor. M-a ales pe mine, pe Hadârcă, Matei şi Nedelciuc. Exista un grup şovăielnic în parlament, care atunci a trecut foarte uşor de partea lor şi noi am pierdut majoritatea. La 28 ianuarie, 168 de deputaţi au publicat o scrisoare în susţinerea lui Snegur. Împreună cu Matei şi Nedelciuc, trebuia să alegem din două soluţii: fie să renunţăm la funcţii, să trecem în opoziţie şi să rămânem pe poziţia noastră, fie să ne supunem dictatului şi să ne dezicem de propriul crez politic. Sigur că am ales prima soluţie şi ne-am dat demisia. Puţini ne-au înţeles, deoarece oamenii noştri au concepţia bolşevică – dacă eşti la putere, ţine-te morţiş de fotoliu, ca să te scoată de acolo numai cu papucii înainte.

– În ianuarie 1993, a decedat ultimul deputat al Sfatului Ţării, Anton Crihan, care a fost înmormântat la Chişinău. E adevărat că agrarienii nu v-au permis să-i aduceţi sicriul în holul parlamentului?

– Crihan a murit în SUA, dar şi-a dorit să fie înmormântat la Sângerei. Însă acolo nu l-au primit şi atunci noi am decis să-l aducem în incinta parlamentului, unde să-şi petreacă ultima noapte. Seara, a venit la mine un grup din partea lui Moţpan, care m-a avertizat că, în acest caz, ei vor convoca o şedinţă extraordinară şi mă vor demite. Sigur că era o intimidare, dar mai mult o ruşine! Şi atunci am schimbat decizia. Pe Crihan l-am adus la secretariatul parlamentului, în altă clădire.

„Am avut alte viziuni decât un agrarian”

– Cum apreciaţi faptul că Petru Lucinschi, devenind preşedinte al Parlamentului, a repus în drepturi partidul comunist, după ce anterior prezidiul legislativului, condus de dvs., a interzis acest partid?

– Spre marele meu regret, am votat, fără să-mi dau seama, pentru repunerea în drepturi a comuniştilor. Este o pagină neagră în biografia mea. Nu mai eram şef al prezidiului şi am venit la acea şedinţă fără să ştiu ce se va discuta. Şedinţa era începută. Pe masă aveam un text despre drepturile omului. L-am întrebat pe responsabilul de secţia juridică (pe care-l credeam om de-al nostru) despre ce e vorba şi el mi-a spus că totul e în regulă. Greşeala mea este că n-am studiat problema înainte de a fi pusă la vot şi am ridicat mâna. Pe urmă am aflat că astfel am anulat decizia mea şi a prezidiului despre interzicerea comuniştilor. A fost o nenorocire! Mă bucur că biografia mea demonstrează că această eroare nu-mi exprimă punctul de vedere.

– Cât de pregătită politic şi intelectual era clasa noastră politică în primii ani de independenţă?

– Era pregătită de regimul comunist şi din ea făceau parte toţi nomenclaturiştii, care nu puteau fi scoşi dintr-un tren şi băgaţi în altul, fără să se uite înapoi. Deşi aveam aproape de 60 de ani, eu consideram că fac parte din clasa politică nouă. Fiind istoric, aveam alte viziuni decât un agrarian. De aceea am putut să mă orientez mai uşor într-o asemenea funcţie, într-o perioadă foarte grea şi extrem de periculoasă. Nenorocul nostru a fost că am avut o asemenea clasă politică, spre deosebire de Ţările Baltice. Asta pentru că, în timpul imperiului, balticii s-au refugiat în SUA, unde era democraţie, iar ai noştri au fugit în România, unde o bună parte a intelectualităţii ne-a pierit prin închisori, răpusă de acelaşi regim comunist.

– Credeţi că se putea de evitat conflictul transnistrean?

– Nu, de altfel trebuia să cedăm şi să ne vină generalul Lebed cu tancurile la Chişinău. În toiul războiului, Lebed m-a telefonat într-o noapte, cerându-mi să-i dau indicaţii „banditului Costaş” să nu transfere trupele dintr-o parte în alta a frontului. Văzând că nu-l ascult, m-a ameninţat că va veni cu tancurile la Chişinău şi va ajunge până la Bucureşti.

– În ce condiţii au fost eliberaţi Smirnov şi ceilalţi lideri separatişti?

– Abia recent am aflat că actul despre eliberarea separatiştilor poartă şi semnătura lui Ion Hadârcă. Nu ştiu ce înţelegere a avut Snegur cu Elţin, dar el a făcut o mare greşeală. Iar ca să o acopere, l-a atras şi pe Hadârcă, ca vicepreşedinte al parlamentului. De fapt, Snegur nu avea nevoie de semnătura lui Hadârcă, dar întotdeauna făcea aşa, ca să se spele pe mâini şi să motiveze că deciziile au fost luate în mod colectiv. Am rămas uluit când el a declarat într-un interviu că decizia despre eliberarea lui Smirnov a luat-o inclusiv împreună cu mine. Eu nici cu spatele n-am ştiut…

„Despre alde noi se spune că sunt proşti”

– Dle profesor, deseori mă întâlnesc cu aşa-zişi eroi, care spun că au luptat pentru independenţă, dar care pe atunci erau fie laşi, fie perfizi. Cred că şi dvs. îi cunoaşteţi. Ce părere aveţi despre ei?

– Aceşti „eroi” apar atunci când vin noi forţe la putere şi atmosfera le este convenabilă. Este vorba de fenomenul colaboraţionismului. Mai pe ţărăneşte, ei se dau cu cei care-s la putere. Iar alţii îs colaboratorii colaboraţioniştilor, pentru că vor să obţină noi titluri. Nu le este de ajuns cât au, nu se satură. Pe de o parte, parcă îs mari, iar pe de altă parte, îţi dai seama cât de mărunţi şi profitori sunt. Iar cei care nu şi-au permis să-şi folosească funcţiile sunt consideraţi proşti. Despre alde noi se spune: „Ăştia-s proşti, băi, nu fac nici două parale. El nu şi-a luat casă, nici conac, nici pământ, n-are acţiuni, n-are nimic”. Din păcate, avem foarte puţini oameni cu coloană vertebrală. Dacă am avea cinci procente din ăştia, ei ar putea schimba lucrurile. Dar nu-i avem.

– Cum poate fi soluţionată criza politică actuală din RM?

– Nu cunosc dedesubturile vieţii politice de acum şi văd totul de la distanţă. Însă fiecare parte a AIE trebuie să dea dovadă de mai multă responsabilitate, să facă şi concesii. Pentru că noi, în afară de Alianţă, nu avem alte soluţii. Dacă nu ne ridicăm mai presus de interesul de partid sau cel personal, atunci s-a terminat cu toate perspectivele noastre europene şi ne întoarcem sub călcâiul de sub care încă nu am ieşit. Altfel nu se poate, căci certurile astea întăresc poziţiile comuniştilor.

– Ce bine şi ce rău aţi făcut pentru RM?

– Rău n-am făcut, de ce să fac? Am făcut ceea ce mi-a plăcut şi corespunde intereselor mele. Am vrut să scăpăm de jugul colonial şi pentru asta am luptat. Aşa mi-am educat şi copiii şi mă mândresc cu ei.

– Unii comunişti afirmă că dvs. aţi colaborat cu istoricii sovietici contra românilor.

– Ei spun că aş fi publicat o carte împreună cu E. Levit, dar nu-i adevărat. N-am scris cu el nicio carte. El era şeful meu de sector şi îşi murdărea toţi subalternii. Ei au scris o recenzie la o carte şi mi-au spus s-o semnez. Dacă nu făceam această concesie, mă dădeau afară. Nu era bine, dar cei care au trăit în perioada aceea şi n-au făcut puşcărie, au făcut concesii. Dar, mă rog, depinde cum o termini… Finis coronat opus.

Întrebările domnului Alexandru Moşanu pentru succesorii săi Petru Lucinschi şi Dumitru Moţpan

– Când aţi venit în RM, aţi declarat la radio că m-aţi cooptat în Comitetul Central, fără ca eu să ştiu ceva despre aceasta şi fără să mă fi invitat la vreo şedinţă. Cu se s-a ocupat Moşanu în CC?

– De ce la şedinţa parlamentului, când a fost votată Declaraţia de Independenţă, au lipsit cei mai mulţi deputaţi din fracţiunea „Viaţa Satului”?