Putin a ales să se întâlnească cu Trump în Alaska — o decizie care poartă amprenta acelui amestec de misticism pravoslavnic pan-rus și geopolitică ritualizată, unde prezentul este mereu pus în scenă ca o continuare a trecutului imperial. Alegerea locului nu este întâmplătoare: ea sugerează, inevitabil, conferința de la Ialta, găzduită în Palatul țarului de la Livadia, menită să transmită atunci, ca și acum, ideea unei continuități simbolice între imperiul țarist și cel sovietic.
Trump nu dezamăgește niciodată. De această dată, pare să sosească la întâlnirea cu Putin purtând un „cadou” generos: intenția de a-i oferi, pe tavă, teritorii pe care armata rusă nu le-a putut cuceri nici cu tancuri, nici cu mercenari. Sutele de mii de civili uciși în Mariupol, masacrul de la Bucea, miile de copii răpiți de lângă familiile din Ucraina și întregul cortegiu de atrocități comise în teritoriile ocupate — toate acestea par detalii insignifiante pentru actualul președinte american. În fața unei asemenea perspective, Putin nu poate fi decât încântat: cu satisfacția unui tâlhar prins cu sacul de bani în mână și eliberat, „din lipsă de probe”.
La rândul său, Ucraina nu pare deloc dispusă să joace rolul trofeului într-o tranzacție trumpistă, croită pentru vitrina unui Premiu Nobel pentru Pace. Președintele Zelenski a formulat un avertisment cât se poate de limpede — unul care ar fi trebuit să fie auzit nu doar la Mar-a-Lago, ci și în alte capitale unde memoria istoriei recente este adesea selectivă (inclusiv la Chișinău). „Putin vrea să scape de sancțiuni, oferind o pauză în război contra legalizării ocupației. Așa a fost și cu Crimeea — nepedepsit, a ocupat apoi Donețk și Luhansk. Acum cere acceptarea sudului Hersonului, Zaporojie și Crimeea. Dacă i se permite a doua oară, va urma și o a treia”.
Încă de pe vremea războaielor ruso-turce, noi știm, poate mai bine decât oricine, că dacă Rusiei i se îngăduie o a doua oară, va urma inevitabil și o a treia. Iar apoi, cu aceeași precizie cu care se întorc paginile unui manual vechi, va veni și o a cincea, o a zecea… Rusia nu obosește niciodată să „elibereze” pe cineva. Avertismentul lui Zelenski nu este doar pentru urechile diplomaților, ci este un rezumat esențial al manualului de expansiune practicat de Moscova de cel puțin două secole — un manual în care fiecare capitol începe cu promisiunea păcii și se încheie cu o hartă redesenată.
Această consecvență a Rusiei în expansiunea sa și în restabilirea controlului asupra fostelor provincii sovietice nu lasă loc de iluzii. Pentru Republica Moldova, avertismentul lui Zelenski nu este o metaforă îndepărtată, ci o oglindă a propriilor vulnerabilități. De la 1812 încoace, „pauzele” imperiului rus au însemnat doar pregătirea următoarei lovituri, iar „protectoratele” sale au fost preludii pentru amputări teritoriale, depopulare și control politic total. Dacă Ucraina ar ajunge să fie „împărțită” la masa negocierilor din Alaska, iluzia că Moldova (cu UAG GagauzYeri și Transnistria în coaste) ar putea rămâne neatinsă ar fi exact atât de solidă cât e gheața subțire de primăvară. În logica Moscovei, frontierele nu se respectă, se redesenează — iar hărțile, oricât de sacre ar fi pentru noi, sunt doar schițe provizorii în sertarele Kremlinului.
În 1992–1993, după proclamarea independenței Republicii Moldova, trupele Armatei a 14-a a Rusiei au ocupat raioanele de est ale țării din în stânga Nistrului și au instalat un regim marionetă, controlat, până astăzi, direct de la Moscova. După trei decenii de ocupație, Transnistria a devenit un muzeu în aer liber al imperialismului sovietic — o zonă gri, nerecunoscută internațional, cu o economie ruinată și izolată de lume, dar cu o garnizoană militară menită să reamintească, zi de zi, cine este adevăratul stăpân.
Această realitate, prezentă la doar câteva ore de mers cu mașina de Chișinău, este dovada practică a ceea ce înseamnă „protecția” Moscovei: înghețarea conflictului, perpetuarea instabilității și menținerea unei pârghii de presiune asupra statului. Astfel, dacă Transnistria este trecutul nostru „înghețat”, eventuala capitulare a Ucraina riscă să devină viitorul nostru fierbinte — iar Moldova, inevitabil, următoarea verigă slabă din lanț.
Tot atunci, la 14 august 1992, Rusia a aprins fitilul războiului în Abhazia, incitând deschis la rebeliune separatiștii să se ridice împotriva guvernului legitim de la Tbilisi. Arme rusești au început să circule generos către rebelii abhazi, aviația a bombardat orașe georgiene, iar marina militară a participat la asediul Sukhumi. Abhazia a devenit astfel un laborator perfect pentru politica rusă de „conflicte înghețate”: o ruină în pragul unei crize umanitare permanente, dependentă economic și militar de Moscova, folosită ca instrument de șantaj permanent împotriva Georgiei. Lecția este valabilă și astăzi — pentru Kiev, pentru Chișinău, pentru oricine își face iluzii că o concesie „temporară” către Rusia ar putea aduce pacea.
În 1994–1996, în timp ce exporta separatism în vecinătate, Rusia își confrunta propriul incendiu intern. Cecenii, hotărâți să-și câștige independența, au primit din partea Kremlinului răspunsul standard: un genocid sângeros, purtat cu aceeași lipsă de scrupule ca în fostele republici sovietice. Peste 150 de mii de civili au fost uciși, iar capitala Groznîi a fost rasă de aviația militară pe fața pământului, cartier cu cartier, până când nu a mai rămas decât o carcasă fumegândă de beton și fier.
Și în acel război, Occidentul „pragmatic” nu-și dorea o dezmembrare a Federației Ruse și, dornic să continue afacerile cu resursele Moscovei, a preferat să închidă ochii la atrocități. Mesajul transmis Kremlinului a fost limpede: asemenea crime pot rămâne nepedepsite. Rezultatul era previzibil — Rusia a semnat o pace pe care a respectat-o exact doi ani, după care a intrat din nou cu trupele și a măcelărit tot ce mai rămăsese în picioare.
Astfel a început, în 1999, al Doilea Război Cecen. Jurnalista Anna Politkovskaia, de origine ucraineană, a documentat cu o tenacitate rară ororile acestui conflict. Plătind cu viața pentru această încăpățânare, a fost asasinată în 2006, chiar de ziua lui Vladimir Putin — o coincidență pe care nimeni nu a considerat-o întâmplătoare.
În 2008, Rusia a recurs din nou la vechiul, dar bine verificatul pretext al „protejării” unei populații „aflate în pericol” pentru a justifica invadarea unui stat suveran — de această dată, Georgia. Sub acest paravan retoric, trupele ruse au pătruns din direcția Osetiei de Sud și a Abhaziei, repetând scenariul deja folosit în alte părți ale fostului imperiu.
Sub acest „alibi de carton”, cusut cu ață albă, Rusia a invadat Georgia din direcția Osetiei de Sud și a Abhaziei. Cinci zile de bombardamente au lovit orașe georgiene, cu peste o sută de raiduri aeriene care nu au ocolit nici țintele civile — pentru că, în logica Moscovei, nimic nu exprimă mai bine „protecția” decât un crater de bombă în mijlocul orașului.
Rezultatul este cel pe care îl știm: Osetia de Sud a rămas prinsă în regimul clasic al nerecunoașterii internaționale, dar cu o dependență absolută de Moscova — economică, militară și politică. Președintele georgian Mihail Saakașvili, cel care a îndrăznit să opună rezistență Rusiei, este astăzi în închisoare, iar țara sa a fost predată pe mâna unui clan oligarhic care a torpilat, cu grijă și perseverență, proiectul european.
Astfel, Georgia a devenit încă o piesă din colecția Kremlinului de state vecine ținute într-o permanentă stare de fragilitate — un amestec calculat de instabilitate politică, dependență economică și presiune militară, menit să descurajeze orice tentativă de desprindere reală de orbita Moscovei.
În primăvara lui 2014, scenariul clasic al Moscovei a fost adaptat pentru Ucraina. În câteva săptămâni, Crimeea a fost anexată, iar în est, trupele ruse de ocupație au repetat metoda testată deja în Transnistria: crearea a două „republici populare”, controlate logistic și militar direct din Kremlin. Modelul era deja bine cunoscut — un amestec de război hibrid, manipulare politică și control militar disimulat sub lozinci de „autodeterminare”.
Pe 24 februarie 2022, Kremlinul a renunțat la orice mască diplomatică și a declanșat invazia pe scară largă. Trupele au pătruns simultan din Rusia, Belarus și Crimeea anexată, sprijinite de milițiile din „DNR” și „LNR”. Oficial, totul a fost botezat „operațiune militară specială” — un macabru eufemism de manual pentru ceea ce, în realitate, este cea mai sângeroasă agresiune militară din Europa de la al Doilea Război Mondial încoace.
Privind această cronologie, un lucru devine clar: în logica Moscovei, nu există final de capitol. Fiecare „a doua” este urmată inevitabil de o „a treia”, iar apoi de o „a cincea”. Iar lumea, dacă nu învață din aceste repetiții, riscă să le trăiască la nesfârșit.
Propaganda rusă a cultivat, vreme de secole, aceeași poveste: Moscova „salvează” popoare, în timp ce, de fapt, le dezmembrează, le supune și le goleşte de viitor. Din lașitate și confort, occidentul reacționa mai mult de bifă la neo-imperialismul rusesc, dar de cele mai dese ori prefera să nu îl vadă. Abia rezistența Ucrainei și eroismul soldaților săi au spart această iluzie, arătând că nu avem de-a face cu un conflict local, ci cu un război global în toată regula — unul care pune în joc granițele, regulile și însăși arhitectura securității internaționale.
Ce să ne așteptăm, atunci, de la aerul glaciar al Alaskăi? Ar fi naiv să excludem scenariul în care vom fi serviți, la reducere geopolitică, în pachetul „2 în 1” — Ucraina + Moldova. Nu ar fi prima dată când destinele unor națiuni se decid pe colțul mesei, cu un creion în mână, așa cum Churchill și Stalin au împărțit Europa de Est pe celebrul „șervețel” din 1944.
Și acum îmi răsună în minte fraza unuia dintre liderii coloanei a cincea de la Chișinău — rostită cu zâmbetul larg al celui care îți promite liniștea, dar îți măsoară, de fapt, terenul din curte: «Все будет хорошо, прорвемся. Наши уже рядом».
Sigur, am putea spera că, și de data aceasta, glonțul va trece pe lângă tâmpla noastră… doar cât să ne ciupească urechea, reamintindu-ne, cu o ironie rece, că suntem tot pe front, chiar dacă nu purtăm cască. Dar ar fi o eroare fatală să ne purtăm ca baciul moldovean din baladă, care, în fața agresorilor, nu a găsit nimic mai înțelept decât să-și dicteze testamentul unei oi.
Noi nu avem o armată capabilă să se opună Rusiei pe câmpul de luptă. Dar, pentru moment, avem o armă nu mai puțin eficientă: votul. Iar, din câte știe istoria recentă, votul bine folosit poate fi mai puternic decât glonțul. Acum suntem exact în acea situație.
Pentru noi, totul se va juca pe 28 septembrie. În vremuri de război, nu există vot „inofensiv”, după cum nu există nici „neutralitate” — decât, poate, în manualele de politologie, unde realitatea se reduce la diagrame și concepte sterile. Pe teren, însă, opțiunea este de o simplitate crudă: libertate sau vasalitate, demnitate sau umilință. Cam aceasta este alegerea pe care va trebui să o facem.
Dacă, la 28 septembrie, vom preda în mod democratic această țară cozilor de topor ale Rusiei, nu vom primi, în schimb, nici pace, nici prosperitate, ci o cușcă geopolitică — solidă, cu gratii trainice, din care cine știe dacă vom mai putea scăpa vreodată.
Istoria ne-a arătat, destul de limpede, începând cu 1812, cât de perfidă poate fi Rusia în justificarea rapturilor teritoriale. Nici astăzi, Moscova nu recunoaște anexarea Basarabiei ca pe un rapt teritorial din trupul Moldovei medievale. Potrivit istoriografiei oficiale ruse, acest teritoriu ar fi fost „cucerit” de ruși, de la… Imperiul Otoman, ca și cum istoria locală și drepturile populației ar fi fost simple detalii de arhivă.
Și nu e exclus ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să auzim o nouă variantă de manual: aceea că Rusia, de fapt, a „eliberat” Moldova din ghearele lui Soros și ale „Gayropei”, cu acordul generos al Statelor Unite. În această logică elastică, orice ocupație poate fi prezentată ca o misiune de salvare — iar orice victimă, ca beneficiară a unui gest altruist.
De aceea, pe 28 septembrie, în cabina de vot, ar fi bine să ne amintim că un vot pentru fostul PCRM, pentru Vladimir Voronin, Marian Lupu, Mark Tkaciuk, Vasile Tarlev, Igor Dodon, Irina Vlah, Bogdan Țîrdea – indiferent în ce partide s-au „reinventat” – nu este o simplă opțiune politică. Este, în esență, un act de capitulare benevolă în fața lui Putin, o semnătură pusă, cu mâna noastră, pe propriul certificat de deces al Republicii Moldova.
De fapt, pe 28 septembrie nu vom decide cine va guverna Moldova în următorii patru ani. Vom hotărî dacă viitorul copiilor noștri se va scrie cu alfabetul libertății sau cu cel al umilinței; dacă vom rămâne stăpâni pe propriul destin sau vom preda cheia porții celor care, de peste două secole, visează la lărgirea imperiului lor pe ruinele noastre.
