Există momente în viața unei societăți când realitatea capătă prostul obicei de a nu mai ține seama de discursul oficial. Oricât ai vorbi despre mărețele realizări ale partidului iubit, oricât le-ai împacheta în comunicate triumfaliste, strategii și fotografii cu oameni fericiți, cu privirile falnic îndreptate spre culmile luminoase ale viitorului, realitatea continuă să se încăpățâneze să existe.
Săptămâna care a trecut ne-a oferit o asemenea întâlnire cu realitatea. Una mult mai puțin fotogenică: energia se scumpește dramatic.
La gazele naturale, tariful propus de ANRE crește de la 20,30 la 26,14 lei/m³ – cu 5,84 lei, adică aproximativ 28,8%. La energia termică în Chișinău, tariful propus urcă de la 2.020 la 3.277 lei/Gcal – cu 1.257 de lei, adică 62,2%. La Bălți, creșterea este de la 2.201 la 3.374 lei/Gcal – cu 1.173 de lei, respectiv aproximativ 53,3%.
Și din păcate, cel mai probabil, aici nu se va termina povestea.
Între timp, Parlamentul Republicii Moldova a instituit starea de urgență în sectoarele energetic și hidrologic, pe întreg teritoriul țării, pentru o perioadă de 60 de zile, începând cu 26 septembrie 2026.
În mod normal, într-o asemenea situație, cetățeanul ar aștepta să afle de la Guvern ce mecanisme concrete are la dispoziție pentru amortizarea șocului. Cum vor fi protejate familiile vulnerabile? Ce se întâmplă cu întreprinderile pentru care gazele naturale reprezintă una dintre componentele majore ale costurilor de producție? Cât va costa, de pildă, un kilogram de zahăr atunci când gazul ajunge la 26,14 lei/m³? Cum evităm acumularea unor datorii imposibil de achitat? Și, mai ales, ce se întâmplă dacă zeci de mii de gospodării pur și simplu nu-și vor mai putea plăti facturile?
Premierul Vasile Tofan ne-a oferit o soluție neașteptat de extravagantă. Vorbind în Parlament despre ceea ce ar putea merge bine, i-a îndemnat pe cei care merg la biserică și aprind o lumânare să se roage pentru două lucruri: să se termine conflictul din Golf și să avem o iarnă blândă. Cu alte cuvinte, Guvernul pare să rămână în afara acestei ecuații: de război se ocupă Dumnezeu, de temperatură – tot Dumnezeu, iar de facturi – fiecare după posibilități.
Dacă aceasta este logica intervenției guvernamentale, probabil că prima decizie a Comisiei Naționale de Management al Crizelor ar trebui să fie angajarea unui sobor de preoți care să se roage profesionist, în regim de urgență, pentru încetarea războiului din Golf și pentru o iarnă blândă.
Nu vreau acum să pun la îndoială utilitatea lumânărilor și a rugăciunilor. Dimpotrivă, ținând cont de doza tot mai vizibilă de populism care însoțește actul de guvernare, recursul la divinitate pare să fi rămas una dintre puținele soluții disponibile.
Odată rezolvată această componentă a strategiei energetice, premierul Tofan a urcat în avion și a plecat în Statele Unite.
Nu vreau să mă aventurez să-i dau sfaturi premierului dacă acesta era cel mai potrivit moment pentru o asemenea deplasare. Are o întreagă armată de consilieri, bine plătiți din bugetul de stat și din fonduri externe, care-l consiliază.
Totuși, participarea Republicii Moldova la cea de-a 81-a sesiune a Adunării Generale a ONU ridică firesc întrebarea nivelului la care statul trebuia reprezentat la un asemenea eveniment. Privind lista vorbitorilor și caracterul reuniunii, s-ar părea că președinta Maia Sandu era, prin natura funcției sale, cea mai indicată să urce la tribuna centrală a ONU cu un mesaj politic despre Republica Moldova și locul ei într-o lume care se schimbă dramatic.
Dacă tot am instituit stare de urgență, ar părea mai logic ca șeful Guvernului să se ocupe de obligațiile sale directe: să administreze criza și să caute soluții pentru nebunia prețurilor – cu sau fără lumânarea în mână. De pildă, la întrebarea mult mai puțin fotogenică ce se va întâmpla dacă, după majorarea tarifului la 3.277 lei/Gcal, o parte semnificativă a chișinăuienilor și bălțenilor pur și simplu nu-și va mai putea plăti încălzirea. Nu este un scenariu fantastic, ci un risc social cât se poate de real.
De aici și discrepanța greu de ignorat între priorități: pe un taler al balanței, sute de mii de oameni care se întreabă cum își vor plăti facturile și întreprinderi care încearcă să supraviețuiască exploziei costurilor; pe celălalt – o întâlnire în fața camerelor de luat vederi cu „diaspora”, la care au participat vreo zece oameni, dintre care o parte erau angajați ai ambasadei.
Dar adevărata savoare a turneului american al premierului Tofan avea să vină abia odată cu interviurile. Și aici deplasarea a devenit cu adevărat memorabilă.
Într-un interviu pentru Bloomberg, premierul Tofan a făcut o declarație memorabilă: „If anything, I’m probably one of the biggest Mr. Putin’s enemies in the region.”
În română, sensul este aproximativ acesta: „În orice caz, probabil că sunt unul dintre cei mai mari dușmani ai lui Putin din regiune.”
Până la instalarea domnului Tofan, eram obișnuiți ca liderii Republicii Moldova, atunci când vorbeau în străinătate, să vorbească despre țara pe care o reprezintă. Foloseau „noi”, „Republica Moldova”, „Guvernul Republicii Moldova”. Premierul Tofan introduce însă o nuanță nouă în diplomația moldovenească: adversarul lui Putin nu mai este Republica Moldova, ci Vasile Tofan personal. Nu chiar „L’État, c’est moi”, în sensul clasic al formulei atribuite lui Ludovic al XIV-lea, ci o adaptare geopolitică de pe malurile Bâcului: „L’ennemi de Poutine, c’est moi.”
Republica Moldova poate, deocamdată, să stea liniștită. Putin are ceva de împărțit premierul Tofan, nu cu țara noastră.
N-aș fi avut aceeași nedumerire dacă o asemenea afirmație ar fi fost făcută de Maia Sandu. În cazul ei există un șir de acțiuni și confruntări politice publice care ar justifica asemenea concluzii. În cazul domnului Tofan rămâne însă o mică enigmă: ce a reușit să facă în cele aproximativ trei luni de când este premier încât să-l deranjeze atât de profund pe tiranul de la Kremlin?
Nu știm, desigur, dacă Vladimir Putin a aflat deja cine este premierul metropolei de pe Bâc. Dar dacă domnul Tofan a ajuns deja printre cei mai mari dușmani ai Kremlinului, înseamnă că primele sale trei luni de mandat au fost mult mai spectaculoase decât am observat noi, cei de acasă.
Dar nici aceasta nu este cea mai interesantă declarație făcută la New York.
Mult mai important este ceea ce premierul Tofan a spus la CNN. Întrebat de Jim Sciutto despre statutul Republicii Moldova în raport cu NATO, premierul a declarat:
— „Nu suntem membru NATO, suntem o țară neutră și așa vrem să rămânem.”
Jim Sciutto îl întreabă explicit:
— „Vreți să rămâneți așa, spre deosebire de Ucraina, care vrea să adere la NATO?”
Iar premierul răspunde:
— „Exact. Noi am făcut această alegere în mod deliberat, să fim neutri, și credem că asta ne oferă mai multă protecție decât aderarea în acest moment.”
O primă întrebare, foarte simplă, pentru domnul prim-ministru: în ce constă, concret, această „protecție”? Pentru că, văzută de la Chișinău, ea este greu de identificat. Oamenii se întreabă ce va fi cu războiul, antreprenorii își cântăresc de două ori investițiile, iar mulți ezită să cumpere o locuință, o mașină sau să-și angajeze economiile într-un proiect pe termen lung. Peste toate planează aceeași întrebare: ce se întâmplă dacă războiul ajunge și aici?
Așadar, domnule prim-ministru, explicați-ne și nouă, ca să înțelegem: care este, concret, protecția suplimentară pe care ne-o oferă neutralitatea? Cine ne-o garantează, împotriva cui și prin ce mecanism?
A doua întrebare este poate și mai importantă: cine este acest „noi” care ar fi făcut „în mod deliberat” alegerea neutralității? Pentru că cetățenii acestei țări n-au făcut niciodată o asemenea alegere.
Neutralitatea Republicii Moldova nu este rezultatul vreunui consens național sau politic și nici al unui referendum prin care cetățenii să fi ales o doctrină de securitate. Clauza constituțională a neutralității a fost introdusă pe „ușa din spate” în Constituția din 1994, la numai doi ani după războiul de pe Nistru și Acordul de încetare a focului din 1992, într-o țară în care trupele ruse de ocupație se aflau pe teritoriul nostru, iar Moscova contribuise decisiv la crearea contextului politic în care, la Chișinău, ajunsese la putere o guvernare dominată de agrarieni și de reprezentanții fostului Interfront.
Până astăzi, neutralitatea a rămas una dintre temele favorite ale forțelor politice care au pledat pentru menținerea Republicii Moldova în orbita strategică a Moscovei. Voronin, Dodon, Tkaciuk și alții promovează de ani buni, sub diferite forme, ideea consacrării juridice a neutralității permanente, fie printr-o lege specială, fie chiar prin referendum.
Dacă această „alegere deliberată” ne oferă într-adevăr „mai multă protecție”, atunci de ce să nu ducem ideea până la capăt? De ce să nu acceptăm inițiativa coloane a cincea și să consacrăm juridic această miraculoasă protecție?
Mai este ceva. Ni se sugerează că neutralitatea ne protejează „acum”. Cred că una dintre cele mai expresive imagini ale acestei „protecții” o oferă dronele rusești care traversează nestingherite spațiul aerian al Republicii Moldova și ajung să cadă, asemenea merelor coapte, în diferite colțuri ale țării.
Și aici ajungem la paradoxul central al întregii povești: cum poți fi „one of Mr. Putin’s biggest enemies in the region” și, în același timp, să aperi cu atâta convingere o neutralitate, pe care Moscova ține cu tot dinadinsul s-o vadă perpetuată în Republica Moldova? E greu să fii, simultan, marele dușman al Kremlinului și avocatul uneia dintre vulnerabilitățile strategice pe care Moscova a cultivat-o timp de decenii în Republica Moldova.
Dacă există așa o convergență asupra unei chestiuni fundamentale de securitate, rămâne neclar ce anume l-ar fi determinat pe Putin să-l înscrie pe bravul nostru premier pe imaginarul tabel al „dușmanilor personali ai Führerului”.
Chiar nu înțeleg. Dar să lăsăm declarațiile premierului și să vedem ce este, de fapt, această neutralitate despre care ni se spune că ne protejează.
Neutralitatea Republicii Moldova a fost declarată unilateral, în 1994. Ea nu este consecința unui tratat internațional și nu este însoțită de un sistem internațional de garanții comparabil cu regimurile clasice de neutralitate.
Republica Moldova și-a înscris statutul de neutralitate în propria Constituție, sub presiunea rușilor, fără ca acesta să fi fost transformat într-un regim de neutralitate garantat internațional. Cu același succes putea să scrie în Constituție că Republica Moldova este membră a Alianței Statelor din Sahel, alături de Mali, Burkina Faso și Niger. Din punctul de vedere al efectelor internaționale, nimic nu s-ar fi schimbat.
Nu există un mecanism internațional care să facă declarația noastră constituțională opozabilă altor state și nici garanții externe comparabile cu cele care au însoțit alte regimuri istorice de neutralitate.
Comparația este instructivă.
Elveția are un regim de neutralitate consacrat istoric încă din 1815, ulterior reconfirmat în arhitectura juridică europeană, inclusiv prin referirea cuprinsă în art. 435 al Tratatului de la Versailles.
Austria și-a construit statutul de neutralitate permanentă în contextul retragerii trupelor de ocupație. După Tratatul de Stat semnat la 15 mai 1955 între Austria și cele patru mari puteri – Statele Unite, Uniunea Sovietică, Regatul Unit și Franța – Parlamentul austriac a adoptat Legea constituțională privind neutralitatea permanentă. Austria a devenit membră a ONU în același an.
Malta și-a declarat neutralitatea permanentă, iar statutul său a dobândit o dimensiune internațională prin documentele procesului CSCE, inclusiv Actul final al Reuniunii de la Madrid din 1983.
În cazul Laosului, neutralitatea a fost consacrată prin aranjamentele internaționale de la Geneva din 1962.
În fostul spațiu sovietic există cazul particular al Turkmenistanului, care, după proclamarea neutralității permanente prin dreptul său intern, a obținut în 1995 o rezoluție a Adunării Generale a ONU prin care statutul respectiv a fost recunoscut, iar statele membre au fost chemate să-l respecte și să-l sprijine.
Republica Moldova nu are nimic asemănător. Mai mult, atunci când neutralitatea a fost înscrisă în Constituție, o parte a teritoriului țării se afla – și continuă să se afle – în afara controlului autorităților constituționale, iar trupele ruse de ocupație erau deja prezente acolo și se află acolo până astăzi.
De fapt, din perspectiva unei garanții internaționale de securitate, această clauză constituțională este o formă fără fond.
Faptul că suntem „neutri” i-a determinat pe ruși să-și retragă trupele de pe teritoriul Republicii Moldova? Evident că nu. Iar dronele care ne traversează spațiul aerian ilustrează brutal distanța dintre o normă înscrisă în Constituție și capacitatea reală a unui stat de a-și apăra teritoriul. În aceste condiții, întrebarea rămâne: în ce mod, concret, această neutralitate „ne oferă mai multă protecție” în fața unei eventuale agresiuni militare rusești?
Aceasta este, de fapt, discuția pe care Republica Moldova a evitat-o timp de trei decenii.
Neutralitatea moldovenească a funcționat nu atât ca normă constituțională, cât mai ales ca un pretext pentru distrugerea propriei apărări. Timp de aproape treizeci de ani n-am investit aproape nimic în Armata Națională, convinși că, fiind neutri, nu ne paște niciun pericol.
Am lăsat cazărmi să se degradeze. Am înstrăinat patrimoniu. Am vândut terenuri. Am vândut aproape toată tehnica și armamentul pe care le aveam în dotare. Am tratat apărarea ca pe o anexă bugetară inutilă a unui stat care își imagina că simplul cuvânt „neutralitate”, înscris în Constituție, funcționează asemenea unui scut antirachetă.
Nu avem niciun tratat de alianță militară cu România, Ucraina sau cu alt stat, care să ne permită să contăm pe ajutorul cuiva dacă mâine Rusia ne-ar ataca. În același timp, n-am construit nici o armată suficient de puternică, fiindcă „suntem neutri”. Așa am ajuns să nu avem nici aliați, nici capacitatea de a ne apăra singuri. În această arhitectură de securitate, nu ne mai rămâne decât să urmăm îndemnul premierului Tofan: să aprindem câte o lumânare și să ne rugăm.
După trei decenii, descoperim în ce situație dezastruoasă am ajuns și încercăm să reparăm totul din mers. Abia în ceasul al doisprezecele, am ajuns să înțlelgem că Republica Moldova are nevoie de o armată capabilă să reziste unui atac cel puțin până la venirea unui eventual sprijin din exterior.
Este evident că statutul actual de neutralitate nu răspunde nevoilor reale de securitate ale Republicii Moldova. Iar pe cei care susțin că neutralitatea „ne oferă mai multă protecție decât aderarea” la o alianță militară îi invit să-mi arate măcar un singur caz concret: când, unde și în ce împrejurări ne-a protejat neutralitatea de ceva?
Un lucru ar trebui să fie limpede: neutralitatea declarată și securitatea efectivă nu sunt sinonime. Experiența Finlandei este relevantă tocmai din această perspectivă. Timp de decenii, Finlanda a practicat nealinierea militară și a construit o relație extrem de prudentă cu URSS, iar ulterior cu Federația Rusă – politică devenită cunoscută, nu întâmplător, sub numele de „finlandizare”. Invazia rusă pe scară largă împotriva Ucrainei, începută la 24 februarie 2022, a schimbat fundamental percepția Helsinkiului asupra propriei securități. Finlanda a renunțat la nealinierea militară, a solicitat aderarea la NATO în 2022 și a devenit membră a Alianței în 2023.
Cele 2,5 milioane de oameni care trăiesc în această țară nu pot rămâne ostaticii unei formule constituționale impuse de ruși în 1994, într-un stat cu trupe ruse pe teritoriul său și fără garanții externe de securitate. Pentru că nimic nu mai este, în Europa, ca înainte de 24 februarie 2022. Lumea este alta. Mediul de securitate este altul. Amenințările sunt altele.
Republica Moldova trebuie să decidă ce sistem de securitate îi poate oferi protecție reală, astfel încât să nu trăiască permanent cu sabia lui Damocles deasupra capului, să nu tresară la fiecare răget imperial venit din Est, să nu aștepte cu teamă următoarea dronă rusească deasupra satelor sale și să se roage lui Dumnezeu ca aceasta să nu cadă, într-o zi, peste școala în care învață copiii noștri.
Un stat își poate permite neutralitatea atunci când are resursele, capacitatea militară, poziția geopolitică și aranjamentele externe necesare pentru a o face credibilă.
Dar noi ce facem cu neutralitatea noastră dacă, într-o dimineață, Moscova decide să transforme contingentul militar și structurile armate din regiunea transnistreană într-un instrument al unei noi agresiuni militare, ca în 1992? Îi vom întâmpina cu neutralitatea în Constituție și cu lumânarea în mână?
Aceste întrebări nu sunt rusofobie și nici atac împotriva guvernării.
Sunt întrebări elementare pe care orice stat responsabil este obligat să și le pună atunci când la hotarul său se desfășoară un război, iar spațiul său aerian este încălcat de aparate militare.
Putem, desigur, să continuăm să ne mințim pe noi înșine și lumea din jurul nostru că suntem o țară neutră și că, pentru moment, vrem să rămânem așa. În așa caz, va trebui probabil să urmăm până la capăt sfatul premierului. Să mergem cu toții la biserică, să aprindem câte o lumânare și să ne rugăm.
Numai că, pe lângă cele două rugăciuni recomandate de domnul Tofan – să se termine războiul din Golf și să avem o iarnă blândă, va trebui să mai adăugăm și altele.
Pomelnicul va fi mult mai lung. Noi ne construim cu mânierile noastre propriul rug funerar.
