Alexandru Tănase: SFÂNTA SCÂNDURĂ ȘI TESTAMENTUL LUI DRUȚĂ

Gabriel García Márquez a scris în 1954 pentru revista El Espectador din Columbia un articol intitulat „Strania idolatrie din La Sierpe”. În acest articol, el a relatat povestea unei femei, care a crezut că descoperă puteri supranaturale într-o scândură de la o ladă de săpun. După ce una dintre scânduri s-a desprins de ladă, femeia a descoperit în rugozitățile ei imaginea Fecioarei. Astfel, Sfânta Scândură, care „făcea minuni”, a început să fie purtată în procesiunile de rugăciuni, mai ales când iarna amenința recoltele. Un alt caz era cel al „Sfântului rinichi”. Un măcelar a „canonizat” un rinichi de vită pentru „asemănarea uluitoare” cu figura lui Isus cu cunună de spini în cap și căruia trebuie să se roage cei care suferă de afecțiuni ale organelor interne…

Ziua de 2 octombrie a fost declarată zi de doliu național în legătură cu funeraliile scriitorului Ion Druță, iar teatrul bocitoarelor, apasă frenetic tastele pe Facebook pentru a distribui așa-numitul “testament al lui Druță.” Este puțin probabil ca atât primii, cât și ceilalți, să fi citit ceva scris de Ion Druță, dar asta e cu totul altă poveste…

Îmi amintesc cum, copil fiind, lăcrimam când părinții ne citeau, mie și fratelui meu, “Balada celor cinci motănași” și „Trofimaș”. Este adevărat, Dumnezeu l-a înzestrat pe Ion Druță cu harul scrisului. A știut să descrie foarte colorat, nu doar povestea înduioșătoare a celor cinci motănași. La fel de mustos a descris feeria vieții patriarhale a satului moldovenesc în perioada sovietică, care trebuia să contrasteze cu perioada neagră a “jandarmului român” care își bătea joc de țăranii moldoveni. Cât de impresionantă este scena în care “ocupanții români” l-au dezbrăcat în chiloți pe Onache Cărăbuș, și l-au lăsat pe podul de peste Prut, iar “ostașii sovietici eliberatori” i-au dat o pereche de pantaloni, o bucată de pâine și o bucată de slănină…

Regimurile autoritare au folosit adesea tactici pentru menținerea opiniilor disidente sub control, împiedicând astfel apariția unor opoziții autentice și mai radicale. Iulian Fruntasu a definit acest gen de “disidență” ca fiind “opozanții autorizați” sau “opozanții controlați”. “Opozanții autorizați” erau selectați sau tolerați de către regimul sovietic pentru că nu reprezentau o amenințare reală pentru sistemul existent. Acești opozanți puteau fi utilizați pentru a da impresia de pluralism politic și dezbatere deschisă, iar rolul lor real era acela de a “dărui pături tifoide”* societăților din care făceau parte.

Ion Druță este un exemplu clasic al “opozantului autorizat.” Ca o figură de prim plan în literatura sovietică, cavaler a Ordinului Lenin, Ion Druță a avut un rol semnificativ în formarea conștiinței locuitorilor dintre Prut și Nistru. Prin opera sa, el a muncit cu zel alături de partidul comunist, la modelarea unei identități naționale moldovenești – distincte de cea românească.

Să admitem că în operele scrise în perioada comunistă, Druța a plătit tribut timpului, dar n-a fost așa. După prăbușirea comunismului și proclamarea independenței Republicii Moldova, Ion Druță a rămas un consecvent promotor al stereotipurilor și valorilor RSSM-iste. El a fost unul dintre cei care au inspirat “referendumul” din martie 1994, cunoscut sub numele de “La sfat cu poporul.” Puțini mai își amintesc de această mizerie. Deși întrebarea supusă plebiscitului nu se referea la unirea cu România, ci la independența Republicii Moldova, acest eveniment a avut un impact semnificativ asupra configurării a ceea ce putem numi “neo-moldovenism primitiv.” Acel referendum, de fapt, a dat startul restaurației ideologice opuse spiritului mișcării de eliberare națională, declanșând efecte care, în cele din urmă, au anulat conceptul a două state românești. Acela a fost punctul de pornire, în edificarea fundației identității politice neo-RSSM-iste, care se trebuie să se deosebească sau chiar contrastează cu cea românească. Astăzi, această identitate neo-RSSM-istă, este promovată ca și „națiunea civică moldovenească”.

Moștenirea simbolică a lui Druță, post-independență precum “Lumânarea Recunoștinței,” “Badea Mior,” și “Casa Apostolului Pavel,” reprezintă în esență o continuare a viziunii sale asupra unei identități moldovenești, opuse sau, în cel mai bun caz, distinctă față de identitatea românească. Cred că ar fi cazul să ne amintim cât de profund au fost contestate de societate în momentul în care au fost edificate aceste simboluri păgâne care de fapt reprezintă antiromânismul. Guvernele agrariene, socialiste și comuniste le-au finanțat și promovat anume din aceste considerente! Astfel, decizia lui Druță de a se stabili la Moscova chiar și după proclamarea independenței, la fel ca și alegerea sa de a “coborî din carul națiunii” și de a urca în “carul lui Sangheli,” poate fi văzută ca o continuare naturală a convingerilor sale de o viață, care au influențat tot ceea ce a făcut.

Cred că merită să spun câteva cuvinte despre așa-numitul „testament al lui Druță” (semnatura olografă fiind cu grafie chirilică). Trec peste faptul că un intelectual, cu pretenții de „păstor”, lasă turmei „pe care a păstorit-o” în testamentul său public niște mesaje mai consistente, sau niște gânduri mai profunde care să dăinuie peste secole. Druță a ales să se grijească cine va încasa onorariile ce-i revin din drepturile sale de autor. Adevăratul scop al acestui „testament” este de a transforma așa-numita „Lumânare a Recunoștinței” în propriul mausoleu, unde vor merge pionierii cu flori ca la monumentul lui Lenin. Cunoscând bine năravurile conducerii noastre de vârf, el știa că nu va da greș. Cu toate acestea, în Republica Moldova există lege care reglementează unde pot fi înhumate persoanele decedate. Legea nu permite nimănui să decidă prin testament să fie înmormântat în locuri neautorizate. Curios, ce-ar fi făcut conducerea noastră iubită, dacă „păstorul” ar fi scris în „testamentul” său să fie înmormântat lângă „căpățânile de bronz” din grădina publică Ștefan cel Mare.” (Busturile clasicilor literaturii române din Grădina Publică Ștefan cel Mare au fost denumite “căpățâni de bronz” de către Ion Druță.)

Societățile dezorganizate, lipsite de repere culturale, identitare și istorice bine definite, sunt deosebit de vulnerabile în fața influenței și manipulării falșilor profeți. Adevărații lideri morali ai unei națiuni nu pot să fie “dincolo de context”. În inima unei națiuni, liderii morali poartă pe umerii lor o sarcină triplă. Primordială este datoria lor de a rosti adevărul, deschizând astfel noi orizonturi pentru concetățenii lor. Ei nu “coboară din carul națiunii” de dragul apartamentului de la Moscova și nu își construiesc mausolee în timpul vieții.”

Aici voi pune punct. Dumnezeu să-l ierte si să-l odihnească în pace și condoleanțe rudelor celui decedat.

P.S. …așa deci, cu ce s-a încheiat epopeea „Sfintei Scânduri” și cea a „Sfântului Rinichi”? La un moment dat, credința celor care venerau acești idoli de o reputație îndoielnică s-a clătinat și au decis să-i incinereze. Ei credeau că sunt invulnerabili la foc. Tot ce s-a ales din ei a fost doar scrumul.

*Dăruirea păturilor tifoide – expresia reprezintă introducerea de către un stat străin în societățile pe care vrea să le controleze a elementelor sau influențelor care îl vor infecta și in final îl vor distruge