Era o vară călduroasă în luna iulie 1949, poate ca nici una din toată viața lor. I-au trezit noaptea din somn. Mama cu patru copii – cea mai mică Vera, de doar opt luni, apoi la rând Leonica de opt ani, Valiuca de doisprezece și Fima, sora cea mai mare, care avea cincisprezece – nu știa încotro s-o apuce, ce să facă. Iar ei, cei care s-au supus diavolului (consăteni de-ai noștri), strigau: „Hai, ieșiți din casă, casa nu mai este a voastră”. Le-au dat răgaz vreo două ore ca să-și ia cele necesare și mâncare pe vreo două zile. Dar ce poți lua atunci când în față îți stau copiii? Neștiind nimic ce se petrece, mama a reușit să-și ia numai niște scutece pentru pruncul care plângea, schimburi pentru cei mai mari, crezând că poate mâine-poimâine se vor întoarce acasă. Toate au încăput în sofa pe care bunica i-a dat-o zestre mamei când s-a măritat. Casa a rămas îmbrăcată cu de toate, beciul și podul la fel pline cu de toate. În grajd a rămas o vacă cu vițel, calul înhămat la o brișcă făcută de bunelul Leonache, din partea tatei, ograda plină de orătănii. Aveau de toate, căci erau gospodari și harnici. La ceilalți copii le porunci să se țină de fusta ei, să nu se depărteze niciun pas unul de altul. I-au urcat într-o căruță pe toți și i-au dus la raion, la gara de trenuri. S-au adunat mulți din sat. Toți priveau tăcuți. La gara de trenuri erau o sumedenie de familii, care mai de care boceau, blestemau, răcneau. Erau adunați din tot județul Soroca…
Prin sat se zvonea că familia noastră era în lista neagră și că ne vor deporta. Tata, crezând că în lipsa lui nu se vor atinge de restul membrilor familiei, fugise de acasă. La momentul ridicării el nu era, iar mama nu știa ce să facă. Gândul că n-o să-l mai vadă niciodată o înspăimânta. Au fost siliți să urce în tren… Tata i-a ajuns din urmă. Numai el și bunul Dumnezeu știa cum a reușit să urce în tren. Nu a mai povestit nimănui, decât mamei probabil, în nopțile lungi și întunecoase din Siberia, atunci când vorbeau în șoaptă și plângeau ambii. Tata era harnic și deștept, împreună cu mama au construit o casă cu două etaje ca la nimeni altul în Rădulenii Vechi, Florești. Era lemnar iscusit, dar și constructor priceput, lucru care l-a ajutat mult în Siberia. I-au tot mutat dintr-un loc în altul și oriunde mergea, construia lăcașul pentru familie, casă din lemn cu cerdac, ca la nimeni altul. Apoi, după o anumită perioadă, iarăși le schimba locul de trai. Astfel au fost mutați de trei ori. Eu îmi amintesc doar de Selimjinsc și Usti-Norsc, regiunea Amur, raionul Mazanovsc.
M-am născut în vara anului 1952, la 7 iunie, în sâmbăta Duminicii Mari. Din spusele mamei nu eram un copil dorit. La sărăcia care era numai eu le lipseam… Fratele Valiuca lucra tractorist, doar aceasta i s-a permis să învețe, era nevoie pentru a prelucra pământurile nedesțelenite. Lucra în sovhoz și era plătit cu grâu… La strânsul roadei a suferit un accident tragic, o așchie de metal l-a orbit. Mâncam grâu crud din saci, pentru că așa făcea mama. Era gustos, avea un miros proaspăt, specific. Dar nu știam atunci ce simțea mama, mai târziu ne-am dat seama că acest grâu era crescut cu prea multa sudoare a deportaților, pe pământurile acelea reci care nu erau călcate de om până atunci. Le-au desțelenit pe toate,- moldoveni, beloruși, ucraineni, lituanieni – toți cei ce erau sub cotropirea imperiului rus stalinist. Le-au făcut roditoare cu lanuri de grâu, cartofi, au plantat livezi cu mere siberiene, rezistente la ger. Au construit ferme de vaci, spitale, școli, magazine, drumuri…
Jucăriile ni le confecționam singuri. Cioplea și tata cu multă dragoste jucării din lemn. Mama ne făcea păpuși din cârpe. Astăzi, când casa e plină de jucării, păpuși, animăluțe, le povestesc nepoțelelor mele și le arăt cum se fac păpuși din cârpe. Ele mă întreabă unde li-s ochii, nasul, gura. Eu le răspund că atunci nu aveau nevoie de ochi, pentru că i-au închis, ca să nu vadă nelegiuirile slugoilor comuniste, de gură – să nu spună nimănui nimic, de nas – să nu respire, ca mai repede să-și dea ortul popii. Ele mă priveau cu durere și jale.
Vara era scurtă, vreo două luni, apoi cerul se întuneca, se lăsa frigul și veneau ploile. După care gerurile cumplite. Totul îngheța atât de repede, de nici nu reușeai să schimbi hainele… Din cauza zăpezii câmpul, pădurile și cerul aveau aceeași culoare și când aruncai o privire grăbită nu puteai înțelege unde este linia ce mărginește cerul cu pământul. Se crea o senzație că se termină pământul. Nu în zadar spunea mama că trăim la sfârșitul pământului…
Primăvara venea cu alte nevoi. Râurile se umpleau cu apă și se revărsau. Îmi amintesc cum odată s-a revărsat râul Amur în orășelul Usti-Norsc. A inundat totul. Apa pătrundea în casă cu mare viteză. Tata a izbutit și ne-a dus în podul casei sovietului sătesc, unde mai erau vreo zece familii. Ne uitam prin ușa podului cum pluteau casele oamenilor, duse de valurile apei de parcă erau vii. Pluteau porci, găini, vaci, dulapuri, mese scaune, printre care se întrezăreau și ființe umane. Așa a durat două săptămâni.
Fima era de măritat și tare ar mai fi vrut părinții să se mărite, să mai scape de o gură… A găsit până la urmă un moldovean din Soroca, satul Vărâncău, deportat și el împreună cu părinții lui. Au făcut și nunta ca la moldoveni. Valiuca, fiind bărbat și sprijin de familie, nu s-a însurat, tot amâna pentru timpul întoarcerii în patrie. Mergeau zvonuri că ne vor permite să ne întoarcem acasă. Leonica avea șaisprezece ani, intrase în rândurile organizației comsomoliste contrar voinței părinților, dar nu aveau de ales. Frica de regimul care domina se cuibărise bine în conștiința lor. Primise pașaport ca cetățean sovietic și avea dreptul să se întoarcă în Moldova. După multă analiză, multe lacrimi și rugăminți din partea neamurilor rămase în sat, s-a ajuns la înțelegere cu părinții mei să-i permită Leonicăi să se întoarcă în Moldova. Ea, la rândul său, avea dreptul să se adreseze conducerii din Moldova pentru a-i elibera. Astfel, Leonica s-a întors, a revenit acasă, împreună cu niște moldoveni din Bălți. Nu peste mult timp s-a măritat cu un vecin. Așa i s-a terminat și copilăria, și adolescența, nemaiștiind de studii…
După ce Leonica venise acasă în Moldova, așteptam și noi „ukazul”. Nu știu de unde se aflase un ordin, cum că mamele eroine, printre care era și mama noastră, vor avea dreptul să se întoarcă acasă… A umblat tata mult pe drumuri până am căpătat ordinul să ne întoarcem acasă. Mulți deportați au rămas să trăiască acolo. Nu mai aveau la cine și la ce să se întoarcă, nu le mai rămăsese nimeni din rude. În Siberia deja aveau casă construită, copii, lucru. Așa e firea gospodarului, se deprinde cu tot greul.
Părinții, cu ordinul în mână, și cu bagajele, care le-au făcut tot atât de repede, ca în noaptea de 6 iunie 1949, au purces la drum. Nouă ani de surghiun, nouă ani de luptă pentru viață… Ceea ce au agonisit acolo în acești ani au vândut vecinilor cu te miri ce, pentru că nici ei nu aveau bani. În Siberia banul nu avea preț… Greu a fost drumul și anevoios. Mergeam când cu trenul, când cu vaporul. Nici nu ne ridicam de pe valize, pentru că erau furate de hoții de la drumul mare. Lung a fost drumul spre casă, părea mai lung decât atunci când i-au dus în Siberia.
Casa. Casa nu mai era cea pe care au lăsat-o. Pe acoperiș atârna drapelul roșu, acolo era amplasat sovietul sătesc. Au tras la Fima, apoi au închiriat un sărăieș de la o familie. Casa așa și nu ne-a fost întoarsă, ne-au dat doar un loc pentru casă, unde tata a săpat o temelie mică și a ridicat patru pereți.
Consecințele deportărilor le-am suportat și după întoarcere. Sătenii ne considerau dușmani ai poporului și se uitau cu ochi răi la noi. Faptul că eram deportați trebuia ascuns. Aceasta era ca o pecete în frunte și mai ales pe inimă. Când ceream cuiva ajutor și auzeau că suntem deportați, ne închideau ușa în față. Fiind copil am simțit-o și eu. În mahala erau fete de seama mea, dar nu vroiau să se joace cu mine. Eram poreclită și insultată, după care începeam a plânge și fugeam acasă. Îmi strigau din urmă să plec în Rusia pentru că nu am ce face aici.
Casa noastră. Era în mijlocul satului. Părinții nici nu puteau merge pe drumul cela, ce ducea spre casa lor. Sufletul li se umplea de amărăciune, iar inima le ardea în flăcări. Nici cu noi nu vorbeau de casă. Era în posesia sovietului sătesc, mai apoi a fost farmacie. Tata din curiozitate, împreună cu Valiuca, a intrat o singură dată. Mama nu i-a călcat pragul niciodată, nu putea depăși ura și durerea pricinuită de „gospodarii satului”.
Anii ‘90 au adus schimbarea. La 10 aprilie 1989 am primit ordinul MAI, prin care toți membrii familiei sunt reabilitați și avem dreptul la compensarea averii și gospodăriei, inclusiv alte privilegii. Bucuria mamei era nemărginită. În sfârșit, după patruzeci de ani, adevărul a supraviețuit!
Efrosinia Burcovschi
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
