Ana Niculăeş: „Sper din tot sufletul că n-o să trebuiască să-mi fac bagajele…”

– Dragă Ana, este greu să faci masteratul la Paris?
– Mi-am dorit foarte mult un masterat într-o ţară din Occident. Dar atunci când am obţinut bursa, nu bănuiam că mă voi confrunta cu atâtea greutăţi. Mai întâi, toate documentele de aplicare le-am prezentat în engleză, iar apoi am aflat că studiile vor fi în franceză, limbă pe care nu o cunoşteam la fel de bine. Imaginaţi-vă ce efort a trebuit să fac pentru a reuşi să susţin examenele. Regulile în Franţa sunt foarte dure: dacă ratezi un examen, pleci acasă, nu ai dreptul la restanţe. Nu întâmplător, din cei 87 de studenţi admişi la masterat, au terminat studiile doar 23. O altă problemă care mi-a dat mari bătăi de cap a fost următoarea: pentru ca diploma ta să fie validă, în Franţa trebuie să ai 500 de ore de stagiu într-o companie franceză. În plină criză financiară, nu reuşeau să găsească un loc pentru stagiu nici măcar colegii mei francezi, ce să mai zic de mine. Am scris o mulţime de aplicaţii, am expediat solicitarea mea la sute de întreprinderi. Timp de nouă luni am tot căutat, fără niciun rezultat. Angajatorii francezi, când sesizau accentul din franceza mea, imediat îşi aminteau că a dat peste ei criza financiară. Mă simţeam total demolată, a trebuit să apelez chiar la consultaţia unui psiholog la Paris… Din fericire, am întâlnit şi oameni buni în Franţa, aşa că, în cele din urmă, am fost acceptată de o companie pentru a-mi face stagiul necesar.

– După cum se vede e greu să găseşti un loc sub soare la Paris…
– Ca să fiu sinceră, această companie a vrut să mă angajeze, dar remunerarea financiară era cam la nivelul celei din Moldova. Şi atunci mi-am zis: care e diferenţa? Doar faptul că stai la Paris şi plăteşti chiria 600 de euro? Colegele mele până acum au probleme cu angajarea.

– R. Moldova e un loc mai sigur pentru un psiholog?
– Nu ştiu, pur şi simplu, din start mi-am zis: plec, dar mă întorc. M-au motivat mai multe lucruri, între care şi faptul că trebuie să-mi finisez studiile de doctorat.

– Teza ta de doctorat se numeşte „Managementul stresului la copiii de vârstă şcolară mică”. Copiii mici sunt chiar atât de stresaţi?
– Din păcate, mult mai mult decât oamenii maturi. Pentru ei totul e stresant – faptul că trebuie să se trezească dimineaţa devreme, să iasă în faţa clasei pentru a povesti tema, să înfrunte reproşurile părinţilor dacă iau o notă mai mică şi privirile severe ale profesorilor, atunci când comit vreo greşeală… Sunt afectaţi şi în cazul în care au hăinuţe mai ieftine, în comparaţie cu colegii lor, sau ghiozdane mai demodate…

– Când adoptă o atitudine mai exigentă faţă de copii, părinţii cred că în acest mod îi învaţă să fie responsabili…
– Sunt sigură că le vor binele. Poate că reuşesc să-i facă responsabili, dar mă întreb dacă îi fac şi fericiţi. Nu poţi fi fericit, dacă eşti mereu presat de gândul: „Ce va fi, în cazul în care nu reuşesc?!”. Am o mulţime de exemple, unele foarte aproape de mine, care îmi demonstrează că a avea 10 pe linie nu este egal cu a fi fericit.

– Ce altceva îi face nefericiţi pe copiii noştri?
– Migrarea masivă a părinţilor, care a devenit un fenomen social. Deşi pleacă tot pentru copiii lor, lipsa dragostei părinteşti, a atenţiei acţionează dureros asupra copiilor. Ei consideră plecarea părinţilor un abandon şi o trădare.

– Dar noi, adulţii, cum scăpăm de stres?
– Sunt două modalităţi de a face faţă stresului – una bazată pe emoţii, alta – pe acţiune. Atunci când poţi controla situaţia, se recomandă să încerci să găseşti o soluţie. Îţi faci un plan, stabileşti paşii concreţi şi acţionezi. Atunci când nu depinde de tine… iei somnifere sau mergi la bar. De fapt, ar trebui să recurgi la exerciţii de relaxare. Principalul e să vrei să rezolvi problema. În mediul nostru circulă un banc: „De câţi psihologi e nevoie, pentru a schimba un bec? De unul singur. Dar becul trebuie într-adevăr să vrea”. Atâta timp cât omul vrea să soluţioneze o situaţie mai dificilă, are şanse de reuşită. Dacă însă vine la psiholog pentru că l-a trimis soţia, sau părinţii – eficienţa este nulă.

– Ziceai că la Paris ai apelat şi tu la serviciile unui psiholog. Te-a ajutat?
– Da, m-a ajutat foarte, foarte mult. Şi nu a fost singura dată când am solicitat consultaţia unui astfel de specialist. Chiar în acest moment, mă aflu în tratament psihologic…

– Cu ce probleme mergi la psiholog?
– Cu probleme de dragoste…

– Am putea intra pe acest teren „minat”, să aflăm mai multe?
– De ce nu? Am apelat la psiholog, pentru că am realizat că unele situaţii şi nereuşite din viaţa mea personală au tendinţa să se repete. Şi atunci m-am întrebat: poate problema e în mine, nu în altcineva? Există momente când cineva din afară ne poate vedea mai obiectiv decât o facem noi.

– Deci, e adevărat că cel mai greu e să te cunoşti pe tine însăţi?
– Am oferit consultanţă mai multor tineri în probleme de dragoste, dar în situaţia mea aceste probleme mă depăşesc.

– Unde greşesc tinerii mai mult, în materie de dragoste?
– De data aceasta nu mă voi referi la mine. Greşesc atunci când pun totul pe o singură carte, zicându-şi: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Absolut greşit! Fericirea noastră nu trebuie să depindă de cineva din exterior, ea se află în noi înşine. Reţete unice nu există în materie de dragoste, dar dacă pui preţ pe tine însăţi, încep să te aprecieze şi alţii…

– Formula succesului?…
– Să ştii ce îţi doreşti şi să apreciezi ceea ce ai. Este foarte important să-ţi stabileşti scopurile. Atâta timp cât scopurile sunt clare, probabilitatea de a reuşi în viaţă este foarte mare.

– În afară de consultanţă psihologică, ce mai oferi oamenilor din jurul tău?
– Ofer bunătate, în diferite forme. Şi simt că, la nivel macrocosmic, binele se întoarce spre mine, înzecit. Din acest punct de vedere chiar sunt o norocoasă.

– Eşti mulţumită de tine? Ce ai vrea să schimbi în viaţa ta?
– Predau la universitate, sunt apreciată de colegi şi de studenţi, îmi place munca pe care o fac în cadrul companiei de consultanţă unde activez concomitent, merg zilnic la sport şi mă strădui să-mi programez timpul în aşa fel, încât să-mi văd sistematic prietenii, să nu ne limităm doar la discuţii virtuale pe Facebook. Mă înţeleg foarte bine cu părinţii… Îmi rămâne un singur lucru – să întâlnesc o persoană cu care să fiu compatibilă.

– Şi cum ar trebui să fie acel prinţ? Îl cauţi?
– Înalt, brunet, inteligent, tandru… Să mă accepte aşa cum sunt… Da, îl caut. Fac tot ce depinde de mine pentru a-l întâlni – îmi diversific cercul de prieteni, merg la fotbal, la „Speed dating” – un fel de „întâlniri-fulger”, care au ajuns şi la noi, din Occident…

– Colegilor din Franţa nu le e dor de tine, nu te cheamă înapoi la Paris?
– De câte ori comunic cu ei, îmi spun: „Ai reuşit exact ceea ce ţi-ai propus”. Anul trecut, când m-am întors acasă, îmi reproşau că sunt o fiinţă slabă, că nu vreau să lupt şi îmi preziceau că n-o să rezist în Moldova. Au pus chiar pariu că mă voi întoarce până în februarie. Aşa că pot spune deja că am câştigat pariul. Sper din tot sufletul că n-o să trebuiască să-mi fac bagajele… 

Sursa: Timpul Suplimentul Femeia