Armata leșinaților

E o comparație bună ca să înțelegem cât de bizar e când ajungem la biserică pe finalul slujbei. Ni se întâmplă să ajungem după căpitan. Sau să plecăm mai devreme, fără să avem o bună motivație.

Totuși, când mă gândesc la armată, îmi dau seama că acolo la bază stă datoria, nu dragostea. Din această pricină mie îmi este mult mai la îndemână un astfel de raționament în timpul unui campionat internațional de fotbal.

Dacă îndrăznim să comparăm creștinul cu suporterul, suntem vai de noi. Nici bucuria, nici sacrificiul, nici unitatea unui suporter adevărat. Cine a mai văzut suporteri care să intre pe stadion la jumătatea meciului sau să plece după prima repriză? Toți suporterii vin primii, ca soldații la instrucție, cântă, se bucură, poartă însemnele echipei.

Desigur, bucuria la gol nu cred că trebuie echivalată cu bucuria duhovnicească a omului împărtășit cu cele sfinte. Dar dacă măsurăm bucuria aceasta pe o scară de la 1 la 10, atunci ar trebui ca un creștin să se situeze la 11. Ceea ce pare valabil doar în fotbal.

Spunem că ne este greu să stăm două ore în picioare la biserică, să fim atenți, să fim prezenți întreaga slujbă. Suporterul merge la stadion cu o oră mai devreme, cântă, aplaudă, stă în picioare trei ore – chiar dacă e arșiță sau ploaie, iar când iese e schimbat la față de încântare, mai ales dacă echipa favorită câștigă.

Nu știu cât de des ne gândim comparativ la devotamentul nostru față de Dumnezeu, dar eu când mă uit în jur mă văd ca un soldat într-o armată leșinată, ca un fals suporter ce doarme și cască pe teren. Mă întreb deseori unde ne este devotamentul, unde bucuria, unde disciplina?

Doar atât să facem, să deschidem bine ochii în jur și să ne întrebăm ce ar face o echipă ca Germania cu niște suporteri atât de apatici precum suntem noi. Imaginați-vă un stadion pe care suporterii intră din minut în minut, alții ies, alții aprind lumânări, discută cu alții, se fâțâie, își schimbă locul. Apoi imaginați-vă o slujbă la care creștinii se adună înaintea preotului, cântă cu toții la slujbă, se bucură și ies transfigurați la final. Și să nu uit: creștini pe care să îi recunoaștem după însemne în stradă.

Nu sunt nici eu, din nefericire, modelul creștinului disciplinat ca un soldat, implicat ca un suporter. Dar să ne punem aceste probleme și să lucrăm la îndreptarea noastră.