Pe 2 martie 1992, gardiştii şi cazacii înarmați cu automate au blocat podurile peste Nistru în direcţia localităţilor Vadul lui Vodă, Lunga şi barajul Hidrocentralei de la Dubăsari. Au limitat trecerea transportului pe podurile din orașele Bender, Rîbniţa și spre orașul Camenca.
După proclamarea independenței de către Republica Moldova, la 27 august 1991, relațiile între Chișinău și Tiraspol s-au deteriorat considerabil. În regiunea transnistreană, situată aproape integral la est de râul Nistru (cu excepția orașului Tighina și a două sate din apropierea sa, Gâsca și Chițcani), s-au intensificat acțiunile de substituire a autorităților și instituțiilor subordonate puterii de la Chișinău cu unele aflate sub controlul așa-zisei Republici Nistrene.
Separatiștii transistreni își constituie o importantă forță militară, formată din Garda Republicană, miliție, detașamente teritoriale de salvare, regimente muncitorești și cazaci. Aceste trupe care, potrivit unor date numărau peste 20 000 de oameni, au fost înarmate, echipate și pregătite de armata a 14-a a Federației Ruse, dislocată în regiune.
Republica Moldova, în acel moment, nu avea încă armată proprie. Forțele sale armate au fost înlocuite la începutul războiului de cei câteva mii de polițiști și de detașemente de voluntari. Armata Națională a Republicii Moldova s-a constituit, de facto, în timpul războiului.
Primele lupte între forțele controlate de rautoritățile de la Chișinău și trupele separatiste s-au produs la 13 decembrie 1991, când are loc un atac al gardiștilor transnisteni lângă podul de la Dubăsari. În urma acestui atac au murit patru polițiști moldoveni și 20 de gardiști transnistreni.
Martie, 1992. Începutul războiului
După mai multe săptămâni de liniște relativă, în noaptea de 1 spre 2 martie 1992, gardiștii și cazacii atacă sediul comisariatului de poliție din Dubăsari, ultimul comisariat aflat încă sub controlul Chișinăului. 34 de persoane care se refugiaseă în interiorul comisariatului au fost dezarmate și luate prizonieri.
Autoritățile și poliștii din Dubăsari și localitățile vecine care au reușit să scape se retrag la Cocieri, localitate care devine un centru de rezistență în lupa contra separataștilor de la Tiraspol. În seara aceleeași zile, 2 martie, un detașament al poliției cu destinație specială de la Chișinău trece Nistrul pe gheață pentru a le veni în ajutorul celor refugiați la Cocieri. Gardiștii și cazacii atacă satul Cocieri, dar sunt respinși.
În primele zile ale lunii martie 1992 forțele transistrene pătrund în satul Coșnița, altă localitate din raionul Dubăsari, atacând cei 15 polițiști moldoveni care, la rândul lor, deschid focul, reușind să respingă atacul. La 13 martie 1992 gardiștii atacă din nou Coșnița, ucigând un polișist și rănind mai mulți. La 14 martie 1992 forțele transistrene aruncă în aer podurile peste Nistru de la Vadul lui Vodă și de la Dubăsari. Trupele moldovenești de lângă Roghi sunt atacate, înregistrând 15 morți. În timpul noptii sunt atacate satele Coșnița și Gura Bîcului cu mine, grenade și rachete. Luptele continuă pe tot parcursul lunii martie.
Pe durata aceleiași luni au urmat mai multe apeluri și proteste ale președintelui Mircea Snegur și ale Parlamentului de la Chișinău către comunitatea internațională, denunțând agresiunea comisă de Armata a 14-a a Rusiei pe teritoriului Republicii Moldova. Deși Moscova respingea aceste acuzații, ea a continuat să sprijine pe față regimul separatist de la Tiraspol.
Pe 24 martie 1992 este semnat un acord de încetare a focului și se face un schimb de prizonieri.
Cinci zile mai târziu, la 29 martie 1992, premierul de atunci al Republicii Moldova, Valeriu Muravschi, le cere separatiștilor transnistreni să depună armele în 48 de ore, lucru care nu s-a întâmplat însă.
